Suporter până la moarte

Am ținut cu tot dinadinsul să asist la ultimul meci găzduit de bătrânul Giulești. Doream să fiu acolo din mai multe motive

Între ele, acela că stadionul respectiv a fost unul dintre primele mele locuri de muncă. Am început ucenicia în gazetărie la puțină vreme după ce, în 1967, Rapid a câștigat cel dintâi titlu de campioană.

Cu echipa aceea pe care copiii din Grant și nu numai continuă s-o recite ca pe o poezie de suflet: Răducanu – Lupescu, Motroc, Dan Coe, Greavu – Dinu, Jamaischi – Năsturescu, Dumitriu II, I. Ionescu, Codreanu.

Din păcate, o viroză însoțită de febră, dureri de cap etc. m-a împiedicat să ies din casă. De-atunci m-am tot întrebat ce și cum să scriu despre dispariția Giuleștiului tradițional, loc de poveste, intrat în mitologia fotbalului nostru. Mărturisesc că, având atâtea de evocat, n-am știut la ce să mă opresc. Ce întâmplări să aleg, socotind că, vorbe moștenite de la tatăl meu, bătrân nu ești când uiți, ci când îți aduci aminte.

Aveam ce să-mi aduc aminte, chiar aveam!

Într-un târziu, am hotărât să reiau un text de-acum nouă ani, convins că publicul giuleștean merită, în ciuda scăpărilor sale, inerente unei mase mari de oameni, un infinit respect pentru dragostea statornică purtată culorilor Rapidului. Iubire nepereche, niciodată trădată. Iată de ce, când legenda Rapidului se mută temporar în Regie ca să meargă mai departe, vă invit să recitiți articolul intitulat „Tanti Vivi”.

Una dintre surorile mai mici ale maică-mii, Vasilica, e foarte bolnavă. În acte o cheamă Vasilica, dar cei apropiaţi, rude, prieteni şi vecini, o ştiu de Vivi. Când a venit de la Periş la Bucureşti, la scurt timp după război, a hotărât că prenumele Vasilica nu i se potriveşte: „Nu-mi place cum sună, aşa că mie o să-mi ziceţi Vivi!”. Şi Vivi a rămas. Tanti Vivi.

Mare amatoare de Operă, se lăuda, ori poate nu, că a văzut Traviata de o sută de ori, cu toate distribuţiile posibile, iar Boema chiar mai des. S-a măritat târziu şi cam fără noroc. Dispărut devreme, să fie vreo 20 de ani de-atunci, soţul nu i-a lăsat altă moştenire decât dragostea pentru Rapid. Ce era Tanti Vivi rapidistă, dar s-a transformat după moartea soţului într-una pătimaşă, devotată trup şi suflet culorilor vişinii.

Nu prea mergea pe stadion, ultima dată a fost la întâlnirea cu PSG, dar nu scăpa nicio partidă a echipei giuleştene transmisă la televizor. Se aşeza tacticos în fotoliu, trăgându-şi alături o ceaşcă de cafea şi un flacon de distonocalm. Ţi-e frică?, o provocam, iar dânsa îmi dădea mereu acelaşi şi acelaşi răspuns: „Nu, sunt convinsă că vom câştiga, dar dacă ne vor fura arbitrii, am să înghit o pastilă sau două!”.

De vreo săptămână, bătrâna octogenară e în comă. Alternează momentele de luciditate cu cele de absenţă, când stă ceasuri întregi ca o statuie, cu ochii închişi şi fără să vorbească. Uneori îi recunoaşte pe cei din jur, însă din ce în ce mai rar. Încet, încet, se duce, se stinge.

Joi dimineaţă, s-a trezit brusc din letargie şi a încercat să pronunţe câteva cuvinte. Am desluşit cu greu ce vrea şi m-am mirat: întreba când se va juca, în ce zi şi la ce oră, derby-ul Dinamo-Rapid! „O să-i batem!”, a murmurat, după care, parcă împăcată cu soarta, a tăcut. Mi-e teamă că pentru totdeauna.

Când citiţi aceste rânduri, s-ar putea ca mătuşa-mea să nu mai fie. Nimeni nu-i veşnic. Mărturisesc însă că n-am crezut, înainte să trăiesc întâmplarea relatată mai sus, că există cu adevărat suporteri până la moarte. Tanti Vivi mi-a demonstrat că greşesc. Există.

La patru zile după apariția articolului, mătușa mea s-a prăpădit.