Ţara „nu cumva”-urilor

Fiecare echipă îşi vede interesul. Dar şi pe ale altora

Campionatul înaintează spre ultimul minut al ultimei etape ca sergentul din poezia lui Alecsandri: „târând al lui picior”. E o ediţie de risc şi de asterisc, căreia i se va cuveni o notă de subsol în statistici: „Campionat început în (relativă) normalitate şi încheiat în pandemie, haos şi soluţii proaste”.

Organul bănuielii şi mantra neîncrederii

Vechile noastre boli de sistem – scenareea, suspicionita şi duplicitoza – scot capul din nou şi muşcă la întâmplare. Hrana e asigurată, indiferent de râvna sau de lenea vânătorului. La felul cum arătăm, suntem meniul preferat al urgiilor. Slabi, fără sisteme de apărare, gata să răspândim orice, de la zvon la virus, avem totuşi semeţia de-a ne crede omnicompetenţi şi de a-i considera proşti tocmai pe cei care refuză să spună prostii. În plus, dispunem de un organ al bănuielii care se activează ca sub acţiunea unui radar nevăzut. Şi care face să se audă o mantră a neîncrederii compusă din două cuvinte: „nu cumva…?”.

Premiul pentru cel mai bun scenariu

Liga 1 e, de o lună încoace, amfiteatrul în care „nu cumva”-urile se aud la fiecare întâmplare care iese din traseul firescului. Nu cumva infectaţii de la Dinamo sunt de ochii lumii? Nu cumva infectatul de la Cluj n-are de fapt nimic? Nu cumva federaţia e împotriva unora şi în favoarea altora? Nu cumva campionatul nu mai înseamnă un număr de meciuri, ci un concurs de talente scenaristice? Nu cumva totul e manevră şi praf în ochi? E greu să funcţionezi într-un asemenea cadru. E la fel de greu să-ţi câştigi pâinea într-un loc unde lumea refuză evidenţa şi dă crezare fanteziilor conspiraţioniste. Şi e la fel de greu să-ţi duci zilele printre oameni care resping argumentul logic şi preferă sforăria.

„Viforul” şi cadrilul

Va veni la un moment dat şi ziua când vom avea mai multe restanţe decât meciuri jucate. Poate chiar în ediţia viitoare. Şi chiar dacă se vor schimba multe, apetitul pentru ipoteze nedemne va rămâne la cote înalte. Nu e de mirare. Campionatul înţesat de bănuieli pe care-l avem astăzi e rezultanta trecutelor ediţii în care unii sau alţii au păcălit, au forţat regulamentul, au primit ajutoare camuflate sau au comis abuzuri. Liga 1 a căzut în propria ei capcană. „Cine pândeşte a mai pândit”, spune un personaj din „Viforul” lui Delavrancea. Cine bănuieşte a mai bănuit.

Sila, discreditarea

De ce? Fiindcă a crescut într-un mediu care a favorizat lăturişul. Şi fiindcă a făcut el însuşi lucruri care au trezit bănuieli. Suntem prinşi într-un cadril delirant, a cărui consecinţă finală ar putea fi discreditarea. Nu e exclus ca după ultima etapă nimeni să nu mai simtă nimic altceva decât silă, câtă vreme bucuria de-a fi campion şi uşurarea de-a fi evitat retrogradarea nu vor fi întregi. Fiindcă nu vor avea cum să fie.

Pharma Chameleon şi sclavii

Campionatul de fotbal nu e singur pe tărâmul „nu cumva”-urilor, fără ca asta să îl (şi să ne) consoleze. Uitaţi-vă în jur. Nu cumva toată treaba cu virusul e o făcătură? Nu cumva „ăia” vor să pună mâna pe tot? Nu cumva Big Pharma? Nu cumva Gates? Nu cumva 5G? Nu cumva microcipare? Nu cumva sclavie perpetuă şi botniţă? Iar acum reveniţi în Liga 1. Nu cumva, astăzi mai mult ca oricând, ea seamănă până la suprapunere cu restul ţării?