No panic, Man, sau „Primiţi cu fotbalistul?”

Rânduri despre turismul de impresariere şi ponoasele lui

Ce rost are să vorbeşti despre un transfer după realizarea lui? E mult mai bine să baţi toba sau câmpii înainte ca el să eşueze. Asta dacă s-a pus cu adevărat problema ca un fotbalist să plece de la clubul unde joacă la un altul. Dacă nu s-a pus, nu-i nimic. Poate că o să se pună. Sau poate nu. Scenariul respectă principiul „Reclama e sufletul comerţului”, cu adăugirea „Iar comerţul – sufletul!”

În agenţiile de turism şi impresii

Dennis Man e la ora actuală turistul cel mai plimbat de impresarii fotbalului. Impresarii îşi merită astăzi numele mai mult ca oricând, fiindcă fac, de ani buni, negoţ cu impresii. Şi încearcă să-i convingă pe cumpărători de câteva lucruri: 1. Că sunt cumpărători (de multe ori bieţii oameni habar n-au). 2. Că li se oferă un chilipir. 3. Că dacă refuză chilipirul, printre ceilalţi cumpărători de la coadă o să treacă un freamăt de speranţă şi un fior de entuziasm. Dennis Man nu are nicio vină în toată povestea. E pion într-un şah de nebuni care dau ture prin fotbal şi cu regine care au cai favoriţi. Man e, în acelaşi timp, un produs de vitrină prost amenajată, cu exponate ciobite, pe care o mână interesată de profit lipeşte eticheta „premium”.

Viaţa unui comis-voiajor

Dennis Man face turism virtual de la un club la altul după ce Ianis Hagi a fost în sfârşit lăsat în pace. Obiceiul nu e tocmai nou în România. Cu destui ani în urmă, Mirel Rădoi, selecţionerul de azi, era disputat până la ruperea în patru de Manchester, Inter Milano şi alte forţe, înainte de-a pleca până la urmă la Al-Hilal. Bietul jucător era luni în Anglia, marţi în Italia, miercuri în Spania şi – în cea mai proastă zi a săptămânii – în Rusia. E vorba de acelaşi modus operandi, în care impresarul face figură de comis-voiajor şi nu scoate din geantă un mixer, ci o serie de DVD-uri montate abil, prin care clientul e făcut să creadă că tocmai urmează să dea marea lovitură. Aşa e peste tot? Aşa o fi, numai că prin alte locuri produsul de vânzare e însoţit de câteva specificaţii, printre care – de obicei – palmaresul.

Proces de nevânzare-necumpărare

Pe vremuri se glumea despre activitatea de ilegalist a tânărului Nicolae Ceauşescu prin formula „El, săracul, se ascunde, dar nu-l caută nimeni”. Riscăm la ora asta ceva asemănător: să avem jucători care sunt vânduţi mereu, dar pe care nu-i cumpără nimeni. Şi nu mai trebuie explicat de ce. Se ştie foarte bine. Consecinţele sunt de multe ori aceleaşi, chiar dacă regia spectacolului se bucură de o viziune nouă. În târgurile de mărfuri (vii sau neînsufleţite), exponatele stau pe loc şi cumpărătorii se perindă prin dreptul lor, aleg sau trec mai departe.

Colindul de tip nou

În fotbal marfa e itinerantă şi devine obiectul unui colind de tip nou. Ea circulă în compania celui care vrea s-o vândă, e pusă pe tipsia poleită a impresiilor (intereselor) şi e oferită la preţuri care de multe ori nu au legătură cu realitatea. Piesa e aceeaşi de multă vreme. I se schimbă doar finalul. Semnătura pe contract e mult mai rară decât sistarea discuţiilor şi reorientarea spre alte ţinte. Iar cel care suferă e, inevitabil, fotbalistul, numească-se el Dennis Man azi sau Denis Drăguş ieri (apropo, se mai ştie ceva de el?).