Victorie atacată

Pe 26 noiembrie 1949, se năștea la Mila 23, într-o familie de lipoveni nevoiași, Ivan Patzaichin, care avea să devină cel mai mare canoist din toate timpurile.

Fiul de pescar din Delta Dunării a câștigat de-a lungul unei cariere fabuloase 7 medalii olimpice, dintre care 4 de aur, la fel cum a cucerit 22 mondiale, 9 de aur, 4 de argint și 9 de bronz. Nu-s multe țări care se laudă cu un palmares ca al lui Patzaichin, singurul român decorat cu Colanul de Platină, cea mai înaltă distincție acordată de Comitetul Olimpic Internațional.

De asemenea, în calitate de antrenor al lotului național de kaiac-canoe, sărbătoritul de marți a contribuit la obținerea a peste 150 de succese de anvergură, olimpice, mondiale și europene. Astfel, cu mâinile bătătorite de pagaie și chipul subțiat de vânt, Ivan a intrat maiestuos în istoria sportului. Dar și în legenda și folclorul acestuia.

Nu insist asupra biografiei unuia care a urcat până în vârful muntelui, ca să rămână acolo vreme îndelungată. Vă invit să-l vedeți miercuri seara, de la ora 20:00, în emisiunea „Prietenii lui Ovidiu” de pe GSP.RO. Până atunci, trebuie să-i mulțumesc acestui campion nepereche pentru șirul neîntrerupt de izbânzi aduse României. Totodată, cu prilejul sărbătoririi a 70 de ani, îmi fac datoria să-i urez sănătate, liniște și împlinirea tuturor dorințelor! Să ne trăiești, Ivan Patzaichin!

*

După 1-0 la Riad și, duminică, 2-0 la Saitama cu Urawa, formația saudită Al Hilal, antrenată de Răzvan Lucescu, a câștigat finala Ligii Campionilor Asiei. N-a pretins nimeni, cu atât mai puțin Dan Udrea, trimisul Gazetei în Japonia, că meciul a impresionat. Dimpotrivă, Udrea a admis că el a oferit „fotbal puțin și pasiune din plin”. A precizat chiar, obiectiv, că „unui spectator neutru i-ar fi fost greu să privească întâlnirea cu interes”.

Pe de altă parte, colegul nostru a subliniat că „Al Hilal a jucat după chipul și asemănarea lui Lucescu. Cu mult calm, inteligent, perfect tactic”. Mai presus de orice aprecieri, poate că subiective, rămâne însă bucuria fără egal a dobândirii unui trofeu la care aspiră orice club de pe cel mai populat continent al planetei. Logic, Răzvan a mărturisit că trăiește un moment unic. De imensă satisfacție.

Normal mi s-ar fi părut ca, alături de Lucescu jr, să ne bucurăm și noi, compatrioții lui, de această victorie prețioasă. Să n-o ridicăm în slăvi, dar nici să n-o minimalizăm. Din păcate, abia se încheiase partida de la Saitama că s-au și îmbulzit pe net „oamenii de bine”, gata să pună sub semnul îndoielii orice succes tricolor. Să-l atace, să-l conteste! Iată ce-a scris, fără nicio legătură cu articolul la care a postat, cel care a iscălit Ilie: „Maestre, când îl lauzi pe Lucescu jr, care a izbutit să bată niște desculți?”.

Uite că nu-l laud eu, ci alții. Theodor Jumătate tocmai a semnat, fără ca măcar eu să fi știut, articolul „El e antrenorul anului”, cu trimitere, evident, la Răzvan. În sfârșit, nu-i obligatoriu să avem toți aceeași părere despre una ori despre unul. Dar e lesne de sesizat că pe mulți dintre români îi deranjează, dacă nu îi și înfurie, realizările altor români! Clar, despre solidaritate nici nu poate fi vorba. Pe noi nu-i nevoie să ne bârfească ori să ne invidieze alții, să ne vrea răul, că rezolvăm problema singuri. Nu-i așa, Ilie dragă?