Cine-l contestă pe Maradona?!

Descopăr cu tristețe că sunt unii care-l înjură pe Maradona.

Sigur, nu-i oprește nimeni, doar că n-au ales bine personajul și nici momentul. Totuși, florile de pe mormântul celui arătat cu degetul încă nu s-au ofilit. Pasămite, ar fi ipocrită lumea care-l plânge pe Maradona, ea ar juca un teatru de prost gust. Nu cred. Din contră, apreciez că plânge sincer după cel mai mare fotbalist din istorie. După cel care, băiat simplu și rămas așa, a încântat mai mulți oameni decât oricare altul. Deoarece Diego n-a jucat fotbal, el a predat fotbal și uneori l-a și inventat.

Separând apele, să spunem că e regretat mai ales fotbalistul Maradona. Înaintea omului. Pentru că, într-adevăr, biografia celui din urmă n-a fost un exemplu. Mai precis, a fost un exemplu prost. El s-a drogat, a băut în exces și așa mai departe. A deraiat des și grav. Nicio clipă însă, nu și-a ascuns viciile, care l-au și împins către un sfârșit tragic și prematur. Ca atare, nimeni n-a putut să-l laude cum a trăit pentru că a trăit urât. Dar asta l-a privit pe el și numai pe el, ba a și plătit scump. Și-a bătut joc de viața lui.

Tocmai de aceea nu-s ipocriți cei care-l plâng, cât pudibonzii care, imaginându-se barometre morale, se grăbesc să-l pună la zid pe Maradona. Pe această temă a vorbit ca un înțelept Guardiola. Ilustrul antrenor a zis că nu-l interesează ce a făcut Diego cu viața lui, ci ce a făcut cu viața celorlalți. Pe care, completa Guardiola, a luminat-o. A umplut-o cu imagini unice, cu bucurii.

Nu-i exclus ca unii să-l fi venerat pe Maradona și pentru slăbiciunile lui. Să se fi regăsit în el și în ele. Acesta poate fi începutul unei ample discuții, pe parcursul căreia n-ar strica să admitem că nu Diego ne-a cerut să-i ridicăm statuie și să-l așezăm pe soclu. Nu. Noi suntem responsabili pentru asta, dacă nu și vinovați. Nu scrie nicăieri, chiar nu scrie, că performerul dintr-un domeniu, indiferent care, e dator să constituie automat un model prin modul în care trăiește în afara activității. Să-mi fie cu iertare, câți poeți, compozitori sau artiști celebri au ieșit în decor ca Maradona? Știți bine, numeroși. Dar li s-a reținut opera, nu biografia. Opera a decis, ea a învins timpul.

În fond, nimeni nu l-a obligat pe tânărul argentinian să meargă în genunchi și cu mască pe figură un kilometru până la sicriul lui Diego. Și nici pe miile de napoletani să aprindă făclii și să străbată orașul de sub Vezuviu într-o nemaivăzută procesiune. Așa au simțit ei gândindu-se la Maradona ca autor al unor goluri memorabile, nu ca drogat.

E posibil să te iubească o persoană, ori mai multe, din întâmplare. Uneori și din greșeală. Să se înșele. Când te iubesc însă, ca pe Maradona, milioane și milioane de oameni de pretutindeni înseamnă că ai făcut ceva să meriți iubirea lor.

În fine, să te porți ca pe vremea lui Torquemada, șeful Inchiziției spaniole, și să-l condamni pe Diego că n-a trăit ca Maica Tereza e fie răutate, fie fățărnicie, fie amândouă. Pentru că nu poți, n-ai voie să interzici lumii să-l plângă pe cel care i-a oferit bucurii și i-a înfrumusețat viața. Asta trădează o cruzime inexplicabilă. Și de nescuzat.