Invitație la calm 

Ne-a bătut Suedia cu 2-1, cea dintâi înfrângere oficială din mandatul lui Contra, prilej ideal pentru unii să sară furibund la gâtul selecționerului și al "tricolorilor".

Au motive, căci naționala a dezamăgit din nou, dar parcă dracul n-a fost atât de negru! Am dominat repriza secundă, net superioară, am redus din handicap, ba am și ratat în prelungiri, prin Săpunaru, o ocazie uriașă. 

Dacă Săpunaru ar fi marcat, să fim serioși, nici vorbă de penalty în faza respectivă, fiți convinși să reproșurile de după meci, majoritatea exagerate, s-ar fi transformat în complimente. Măcar în parte, sunt de acord cu Chipciu că „Prea vedem totul în negru!”. Tocmai pentru că doream enorm, ne înfurie că am plecat cu mâna goală de la Stockholm. De aici, sentimentul de frustrare și pornirea, numai în parte justificată, de a critica la grămadă și chiar de a pune la zid. Să fim însă sinceri cu noi înșine: tocmai deoarece băieții au făcut o primă repriză foarte slabă, suedezii au meritat victoria.

Într-adevăr, după pauză, și datorită apariției lui Keșeru, ai noștri s-au trezit și au deținut uneori inițiativa. Dar asta și pentru că scandinavii, desprinși la 2-0, n-au mai insistat. S-au retras cu intenția de a conserva avantajul. Nici ei n-au sedus, dar au avut un plus de agresivitate în sens pozitiv. Când invocăm ratarea lui Săpunaru din minutul 90+3, să ne aducem aminte că, înaintea ei, Berg (83), Claesson (85) și Isak (90) puteau mări diferența.

Evident că înfrângerea, fie ea și onorabilă, doare. Ustură. Logic, din moment ce am început preliminariile CE 2020 cu stângul. Ca atare, e normal să criticăm, dar mă îndoiesc că trebuie să contestăm la grămadă și să distrugem! E un clișeu, o banalitate, afirmația că-i infinit mai ușor să dărâmi decât să construiești, dar demolarea pare să constituie, din păcate pentru noi, specialitatea casei. În caz de eșec, nu ne mai place nimic. Ne deranjează și ne pute tot.

Când am scris aici că suedezii pornesc favoriți, mi-am luat-o! Că nu, că de ce, c-o fi, c-o păți! Abia acum însă, supărați, descoperim niște lucruri pe care s-ar fi cuvenit să le fi învățat ca pe o poezie. Să le fi știut. De pildă, că Mitriță, figurant, dar și puțin jucat, a venit de peste Ocean, de la alt fus orar. Că Stanciu, dispărut după jumătate de ceas, însă păstrat până la final, evoluează în „campionatul cămilelor”. Că fundașii centrali Săpunaru și D. Grigore sunt lenți, în stilul unui Pușcaș puternic, însă fără viteză. Corect, Pușcaș e legitimat în Italia, dar nu la Juventus sau la Inter, ci în Serie B. Alt nivel, alte pretenții. La fel, speram mai mult de la Chipciu și, în special, de la R. Marin.

Am mai descoperit că selecționerului Contra, numai 42 de ani, cu 14 sub omologul său suedez Andersson, îi lipsește experiența, ia te uită, secretul lui Polichinelle! Lasă c-a avut experiență Daum, care n-a izbutit pe parcursul a 14 luni să câștige o singură partidă jucată 11 la 11! Spre sfârșit, introducându-l și pe Ivan în minutul 78, Contra a forțat egalarea în disperare. De data asta însă, fotbalul nu l-a răsplătit pe cel care a îndrăznit, care a riscat.

Deși a ieșit prost în Suedia, trebuia să ne așteptăm ca nordicii, cotați mult mai bine, să profite de condiția lor de gazde. Ceea ce s-a și întâmplat. În ce ne privește, pregătiți-vă de un ultim loc comun, am pierdut o bătălie, nu și războiul. Cum drumul se anunță lung, ca să sperăm ceva de la el, suntem datori să ne păstrăm sângele rece și să exploatăm la maximum puținul de care dispunem.