Contractul Simona Halep – suporteri
Nu există așa ceva la niciun notariat. Dar vorbim despre o relație pe care marea noastră campioană trebuie să o cultive

Din nou despre Simona Halep. Obsedant. La bine și la rău despre ea. De ce, pentru că e un subiect mură-n gură? Servit, cum se spune. Nu, pentru că este firesc ca sportivul român cel mai important al acestor ani, singurul sportiv român care face audiență planetară să atragă atenția. Să fie subiectul laudelor, criticilor, disputelor, controverselor. Când este cazul, al admirației publice. Problema este că unii transportă admirația în venerație, în cultul personalității. Cei de o anumită vârstă cunosc consecințele. Dar continuă.
Gânduri pozitive?
Probabil că marii sportivi sunt din alt aluat decât așa-zișii oameni de rând, care, la rându-le, pot fi campioni în meseria lor. Căci e greu de explicat de unde provin gândurile pozitive ale Simonei. Chestia asta nu merge nici ca figură de stil. „Am făcut meciuri bune și plec cu gânduri pozitive”. Așa sună finalul declarației Simonei de la conferința de presă succesivă înfrângerii în fața Amandei Anisimova.
Sigur că deținătoarea trofeului își mărturisește în prealabil și supărarea. La fel de sigur și de sincer nu așteptam și nu doream ca marea noastră campioană să intre în depresie. Dar mi se pare că intrăm într-un șablon periculos, în care eșecurile și succesele se amestecă anapoda. Din exterior pare totuși că Simona a digerat (cam) ușor eliminarea în sferturile de la Roland Garros. Acesta poate fi semn de maturizare sau de detașare. Când a pierdut finala cu Ostapenko ceva s-a răzvrătit în ea. A fost, cred, combustibilul pentru ascensiunea către acel număr 1 mondial și pentru titlul de anul trecut de la Paris.
Între emoție și realitate matematică
În articolul precedent, intitulat „Debarcarea Simonei”, scris imediat după ultima minge a meciului cu Anisimova, am apelat la statistică pentru a explica motivele pur sportive care au dus la înfrângere. Orice eșec are o componentă statistică și o latură umană. Detest să mă citez, așa că nu voi relua aici concluziile reieșite din enumerarea acelor realități matematice. Îmi exprimam de asemenea acolo părerea de rău, asumându-mi condiția de suporter al ei. Lucru care a trecut neobservat de o serie dintre cei care au comentat editorialul.
Am băgat de seamă că mult mai mulți l-au citit fără să posteze o opinie. Nu înseamnă că nu o au sau că sunt musai de acord cu mine. Au fost extrem de mulți, un număr record de oameni care nu sunt interesați neapărat să vadă ce a scris „ziaristul ăla”, cât de subiectul în sine. Pentru că prin performanțe și prin personalitatea ei Simona Halep a devenit în timp o investiție sentimentală a suporterilor. Aici se deschide o perspectivă nouă. A relației campion-suporter, a reciprocității obligațiilor.
Când nu mai ești singur ai niște obligații
Ar fi frumos ca Simona să înțeleagă lucrurile acestea. Nu doar că nu mai este singură. Ori că românii o însoțesc afectiv. Să știe că la fel de tare cum se bucură la victorii, oamenii suferă la înfrângeri. Îi doare. Față de ei, suporterii ei necondiționați, Simona are acum o responsabilitate implicită. Poate suna ciudat, dar într-un plan emoțional nu mai e doar treaba ei când și cum pierde. Joi a pierdut prea ușor meciul cu Anisimova. Fără spiritul de sacrificiu care a consacrat-o. Fără stil, dacă acceptați o nuanță estetică.
Neașteptata finală. Și o provocare
Din perspectivă sportivă e riscant să anticipăm cum va arăta cariera Simonei Halep chiar și în viitorul apropiat. Apariția acestor fete care știu tenis la un nivel uimitor poate fi un handicap pentru Simona. Sau o provocare. Nu întâmplător, în finală au ajuns jucătoarele cu cel mai complet bagaj tehnic. Australianca Ashleigh Barty, învingătoare a Anisimovei în 3 seturi, și cehoaica Marketa Vondrousova. Bineînțeles, o finală a tinereții. O act final neanticipat de nimeni.
Apropo de asta, un zâmbet pentru cei care pretind profeții, nu articole de ziar. Dacă am ști ce urmează să se întâmple, ne-am îmbogăți jucând pe la pariuri, nu pierzând vremea scriind editoriale.