“Asistăm la renaşterea protejatelor legendarului mustăcios din Ploieşti”

După cum spune Agentul K, alias Tommy Lee Jones, licenţiat în literatură engleză, fost postulant NFL şi actor de geniu, lucrurile esenţiale sînt de găsit în producţiile cele mai neserioase. E vorba despre salvarea lumii, şi ea nu va veni niciodată de la principlalele jurnale de ştiri, care se ocupă mai degrabă cu dezmembrarea ei, ci din reprezentările cele mai comice. Lui K i-ar fi plăcut «The Avengers», ca majorităţii copiilor. E un SF de bază. Bang, bang, bum, bum!, plus umorul nuclear al lui R. Downey Jr. Nişte eroi se adună să salveze lumea, mare lucru! Numai că acest gen de poveşti naive, de la Ivan Turbincă la Harry Potter, are închisă în forma de ciocolată, sub învelişul de staniol, sufletul lumii. Eroii, semizeii şi fetele cu forme imposibile se luptă cu cineva pentru noi toţi, cei care privim de jos cum peste capul nostru zboară tot felul de arătări. Şi nu putem face altceva decît să ne plîngem sau să aplaudăm. Acum aplaudăm. Răzbunătoarele s-au întors.

De observat o îmbujorare mediatică a naţiunii. De peste tot ţîşnesc subiecte, articole, laude, ditirambe. Belu e un fel de Nick Fury, Mariana B. e Agent Maria H., Ponor e Capitain America pentru că revine din trecut şi tot aşa. Unde erau pînă acum? De fapt, unde eram noi? Gimnastica ne ia mereu prin surprindere, precum ninsoarea. Ultimele veşti despre Londra căinau căderea bursei sportului românesc. Şi dintr-o dată, tadaaaam! Evident, nimic n-a fost dintr-o dată. Acum cîteva săptămîni, Alina Alexoi, comentatorul TVR care a însoţit gimnastica între Olimp şi Infern, îmi şoptea cu glas conspirativ că în sala de la Izvorani se naşte ceva luminos. Imposibil să spui asta în gura mare! De neconceput dinaintea defetismului triumfător. Aşa cum  e imposibil acum să nu ne entuziasmăm fără măsură, să acceptăm că rusoaicele n-au fost în lot complet, să înţelegem că această victorie nu ne aparţine nicicum.

Răzbunătoarele şi căpitanii lor vin din alte lumi pentru a o salva pe a noastră. Se vor întoarce, ca în film, în anonimat pînă cînd va fi din nou nevoie de ele. Pentru noi, chipurile lor se desenează pe cer, dar ele îşi ştiu mai bine durerile şi limitele. Ne zîmbesc nouă cum au zîmbit arbitrilor, zîmbesc pentru ca noi să dormim liniştiţi, şi abia aşteaptă să intre din nou în sală. Planeta era aproape să se scufunde şi ele au repus-o pe orbită. Dar se va scufunda mereu. E o poveste de benzi desenate.

E remarcabil cum de 5 ani lecţia CFR-ului nu intră în capul nimănui. Sau poate că nu e loc pentru ea

Sînt destui care zic că liderul nu merită titlul. Argument: CFR joacă rău şi alte alea. E ca şi cum ai zice că Potec nu trebuia să ia aurul olimpic în 2004. Timpul său a fost slab, peste 1:58 la 200 liber. Pellegrini şi Figues fuseseră programate să o mănînce de vie. De fapt, Camelia nici nu era în cărţi. În finală n-a doborît nici un record. Nu asta era tema. Pur şi simplu le-a bătut pe celelalte dintr-un motiv foarte simplu şi foarte aplicabil situaţiei din fotbal: şi-a pus toată fiinţa, toate trucurile şi toţi demonii să tragă în aceeaşi direcţie. Italianca şi franţuzoaica s-au scufundat pentru că n-au ştiut să trăiască acele două minute. O lecţie care demontează prostia că «în fiecare zi trebuie să dovedeşti că eşti cel mai bun». Nu. Trebuie să o dovedeşti atunci cînd contează!

Dinamo, Steaua şi Rapid, mai nou şi Vaslui, sînt pline de poveşti minunate care vînd ziare, net content şi programe TV. CFR are un gust searbăd. Nimic suculent, o aroganţă bine controlată, un teritoriu rezervat pe care nu e invitat mai nimeni. Probabil că face şi voodoo, altfel nu-s explicabile golurile care cad mălăiaţă în ultimele secunde fix în poarta cui trebuie. CFR joacă atît de fad încît pînă şi şefii ei au fost nevoiţi s-o recunoască, împresuraţi de cifrele seci care plasează evoluţia echipei undeva de la locul 5 în jos. Au admis-o pentru că nu mai contează, nu acum, e prea tîrziu. Acum este despre a cîştiga un titlu. Un demers impecabil în cinismul său, în care golul contorsionat al lui Kapetanos bate voleul minunat al lui Pancu. Tăvălită de Steaua, dominată de Vaslui, umilită de Rapid, neconvingătoare cu Dinamo, CFR a scos de fiecare dată capul la suprafaţă. Pentru că toţi ceilalţi se dau cu el de pereţi. Toţi au cîte un campionat intestin din care ies cu ochii umflaţi şi sentimente fracturate. Faza cu Bonetti e legendară, de un comic nesfîrşit. Apoi toţi privesc cu venin către Cluj, printre seturile de palme pe care le împart între ei. «Nişte papagali», zice Cadu, împrumutînd vorbele lui Jorge Costa. Un tip care, apropo, îşi bate nevasta, dar nu zice nici pîs cînd e evacuat în doi timpi şi trei mişcări din Gruia. Artă şi precizie.

CFR e exemplul perfect despre cum să îl înveţi pe cioban să mulgă oaia. Nu va merge în Paradis, dar ce contează? Are o singură manie: o dată la doi ani le predă alfabetul celor care l-au inventat. Jos clopul!

Cum ar fi să trăim într-o lume mai bună?

Circuitul e destul de nasol. Calificări zănatice şi toată porcăria politică. Aşteptarea, concurăm, nu concurăm. În Bahrain, toţi au un gust de petrecere ratată. Christian Horner, managerul Red Bull, e cu ochii pe taurul său. Raikkonen tocmai a încercat o depăşire. Degeaba. Vettel is back in business. Urletele motoarelor acoperă urletele protestatarilor. Căştile. Dring, dring! Telefonul. Christian priveşte disperat spre cer. “Chris? Ja, gut, eu sînt. Mă auzi?”. Îl aude. Dar n-ar vrea. “Cine e?”. “Ach, cine?!!! Eu”. Pauză. “Didi. Mateschitz. Să-ţi fac o hartă?”. Chris oftează. “Nu, patroane. Eram atent la cursă”. “Fii atent la mine! Sebi se joacă. Cu focul. Finlandezul ăla zănatic era să-l ia pe turnantă”. “Nu te teme. Totul e sub control”. “E sub control, pe teufel! Să ia curbele mai sec! Să-i dea nadă! Să schimbe mai repede! Ai priceput?”. Christian înghite în sec. Vrum, vrum! Maşinile zboară. “Hai, că altfel vă dau aripi la toţi”. Bip, bip, bip.

“De ce se ridică din şa? Ce, a şi obosit? Păi, de-aia vă dau bani pentru toate alea, că nu mai zic să nu m-audă cineva?”. Patrick Lefevere are senzaţia că i s-a înfundat o ureche. Tom Boonen e evadat în Paris-Roubaix. Tocmai ieşise de pe un sector pavat cînd a sunat şeful cel mare. “Adică?”. “Adică să nu-mi dea emoţii. Băi, eu nu vreau să cîştige, vreau să-i umilească, m-ai înţeles?”. “Marc, nu i-am umilit destul?”. Pauză. Pe fundal se aude muzică simfonică. «Vezi ca nu cumva de mîine să fiu Mr. Coucke pentru tine. Să tragă mai tare! Şi să nu aud că a sărbătorit prin vreun club. Hai, pa!». Bip, bip, bip.

Magnus Andersson, mare jucător, mare antrenor, se aştepta la felicitări după eliminarea Barcei în Liga supremă a handbalului. Nici gînd. “Prea puţine mingi pentru Mikkel. Ce mă interesează că dau pescarii ăia islandezi gol? Am băgat milioane pentru danezii mei. Mikkel Hansen trebuie să paseze şi tot el să marcheze!”. Magnus s-a făcut minimus. “Kasi, am bătut campioana!”. “Nu, tată! Eu, Jesper Nielsen, cu magazinele mele second-hand, cu bijuteriile vîndute nemţilor am bătut-o». «Mergem la Koln, în Finala de patru!». «Echipa merge. Tu, nu ştiu. Mă mai gîndesc». Bip.

Revede meciul. A mia oară. Traseele minunate, un drog. E atît de bine. Şi atît de rău. Cineva îi întinde un telefon. «Pep? Sînt Joan”. “Joan cine?”. “Joan oricine. Reprezint un grup de acţionari catalani. Am vrea ca echipa să tragă mai mult la poartă. Şi să nu-l mai bagi pe Tello! Şi mai odihneşte-l pe Xavi. Aupa!». Bip, bip. A doua zi citeşte şi aude un milion de explicaţii fanteziste ale plecării lui. Îi vine să rîdă. Şi să plîngă.

Nu credeţi? Greşiţi. Habar n-au ce-au dărîmat o dată cu Zidul Berlinului.

Pe scara timpului, o figură cunoscută. O mască perfectă în spatele căreia ne înghesuim contorsiunile

1812. Cadiz. Asediul napoleonian. În peninsula fortificată, miniunivers izolat, se nasc poveşti de dragoste şi poveşti oribile în ritmul războiului. De partea cealaltă a canalului, Perez-Reverte imaginează, în minunata carte ce îşi aşteaptă traducerea, un căpitan de artilerie care refuză să doarmă, să dezerteze sau să avanseze. Are o singură obsesie. Caută traiectoria ideală a bombelor pe care le aruncă asupra oraşului. Calculează la infinit. Proiectilele sale cer milă mai mult decît pretind groază. Fitilul se stinge în zbor, ghiulelele nu explodează, n-au precizie, n-au sistem. Dar francezul caută şi caută. E începutul erei căutătorilor. Goana după ultimul atom al perfecţiunii. Într-un anume fel, Simon Desfosseux a pornit deja spre Lună. Sîntem în 1812. Anul de la care “Time” a ales să înceapă numărătoarea inversă în istoria momentelor care ne-au creat. Simfonia a 9-a, drezina, goana după aur, motorul cu combustie, blugii, Das Kapital, radioactivitatea, Freud, Războiul I, vaccinul, Mickey Mouse, Hitler A., bomba A, Everestul, Kennedy, Vietnam, transplantul, Luna şi Internetul. Şi Nadia. Nadia Comăneci. Fetiţa care a găsit traiectoria perfectă a lui Simon. Continue reading →

O bătălie epică între carne şi metal

Un teritoriu pustiit. Un pămînt al epavelor terestre. Un loc al carcaselor şi al deriziunii. Undeva. Acolo unde morţii sînt omorîţi încă o dată, vorba lui Sven Hassel. Deasupra pluteşte, flămîndă, perfecţiunea. Maşinării impecabile, sofisticate şi inteligente scormonesc cu ochi de lumină măruntaiele unei omeniri torturate de spaima inevitabilului: anihilarea întregii specii umane de către absolutul creaţiei omeneşti. Roboţii. Sîntem în plină serie Terminator. Vlăguiţi, hăituiţi, temători şi de propria umbră, rămăşiţele populaţiei care odinioară stăpînea planeta se tîrăsc prin văgăuni încercînd să reziste. Cîteodată, chiar să contraatace. Niciodată în spaţiu deschis. Niciodată fără a beneficia de efectul surprizei. Aşteaptă tremurînd în tranşee, camuflaţi, prefăcîndu-se morţi şi-apoi lovind fulgerător, distrugînd sau fiind distruşi, dar niciodată predîndu-se. O bătălie apocaliptică împotriva coşmarului absolut: produsul perfect s-a întors împotriva celor care l-au creat. Speranţă de viaţă: zero.

John Connor, eroul umanităţii în lupta cu roboţii, are o viziune. Omul va putea învinge, în cele din urmă, ceea ce el însuşi a creat. Dar pricepe că are nevoie şi el de un robot pentru a da muşchi rezistenţei. Scriptul e perfect. Di Matteo, fragil precum personajul lui Cameron, a înţeles exact, aşa cum o făcuse mai îndărăt maestrul Jose. Atît că el are de înfruntat varianta upgradată de Terminator, celebrul T-1000 care se reface din propria cenuşă. Indestructibil. Aşa se zice. Di Matteo a văzut însă filmul pînă la capăt. Schwarzenegger-ul lui a avut tăria fierului şi perseverenţa omului. A căzut de o mie de ori şi s-a ridicat de o mie unu. A plasat bomba care a explodat în plin, apoi, ca în film, a lovit la moale şi la tare pînă cînd, franjuri, a mai trăit să vadă că ai săi au supravieţuit. Hasta la vista, Messi! Bang!

Există continuarea. Di Matteo a văzut şi seria precedentă a acestui film, în care compatrioţii săi nu s-au camuflat destul de bine, au vrut să joace cinstit cu roboţii şi au ars în flăcări. Au murit frumos, cei de la Milan, dar au murit. Di Matteo nu vrea să moară. Ştie continuarea. Tranşee. Bunkere. Defense, defense, defense!, aşa cum cerea cu ultimele puteri căpitanul căprioarelor, Francois Pienaar, în ultimele minute ale finale istorice cu blindajul maori. Totul e istorie. Depinde cine o scrie. Di Matteo ştie că trebuie, precum John Connor, să se proiecteze în viitor pentru ca să rescrie trecutul. E conştient că şansele lui n-au crescut cu o unghie. Şi îi trebuie un Drogba varianta remasterată. Dar mai ştie ceva esenţial. Că roboţii nu pot fi mai buni. Absolutul nu suportă ameliorare. Întotdeauna asta a fost şansa oamenilor. Incapabili de perfecţiune, au avut mereu marjă de progresie. Şi avantajul suprem de a se şti mai slabi.

E criză în tenis. Jucătorii ameninţă cu boicotul. Se aşteaptă un marş de protest cu Rolls-urile

Nu ştiu cîţi pe lumea asta îl iubesc gratis pe Ion Ţiriac. Mă îndoiesc că ar fi prea mulţi. Dacă voia să adune suflete şi nu bani se făcea Maica Tereza. De partea cealaltă sînt cîtă frunză şi iarbă. De alaltăieri, cu doi mai mult. Iată necazul: Ţiriac vrea să vopseasă zgura în albastru. Nadal: “E o ruşine ce face acest om!”. Federer: “E trist ce se întîmplă!”. Pentru Rafa şi Fede e simplu: să li se dea mulţi bani. Cît mai mulţi. Enorm de mulţi. Cutremurător de mulţi. Cum? Treaba lui Ţiriac. Să facă ce-o şti. Dar să nu se atingă de zgură. Să vopsească, dacă are chef, cerul. Să-l facă maro. Pe bune, cît de greu poate fi?

Serghei Stahovski e tipul care a luat bătaie de la Hănescu într-un meci decisiv către barajul de Grupa Mondială. Un cetăţean oarecare. Mai nou, un lider sindical. În L’Equipe, ucraineanul, numărul 71 ATP, acuză organizatorii de turnee că nu bagă mai adînc mîna în buzunar. “Să fii pe locul 100 în lume nu mai înseamnă nimic. Nici o legătură cu salariul celui de-al o sutălea fotbalist mondial. Chiar şi al o sutălea fotbalist ucrainean cîştigă mai mult”. Înainte de orice, să-i spunem amicului Serghei că un fotbalist reprezintă ceva, pe cineva, o echipă, o comunitate, o ţară la o adică. Care investeşte în el, cu sau fără noimă - dar asta-i altă poveste. Cînd joacă apare întîi numele unui club sau un steag. Se cîntă un imn. Tenismanul a ales să se reprezinte pe sine. Cîştigurile îi vin lui direct, şi nu vreunui patron sau federaţii. La Cupa Davis - şi noi ştim prea bine - vine doar dacă are chef. Sponsorii pe care îi poartă sînt doar pentru el. E pe barba lui. Punct. Continue reading →

Fotbalul pare maimuţoiul agăţat la oglinda retrovizoare a granzilor. Cumpărat la ofertă dintr-o benzinărie.

Ţopăim. E petrecerea nebunilor în jurul fierturii lungi a campionatului care dă în clocot. “N-am mai văzut de cînd mă ştiu aşa ceva”. Caudiu, împăratul exilat şi nebărbierit, mai are puţin şi îşi face cruce. Aşa cum şi-au făcut alţii cînd a fost el numit antrenor la Cluj, o glumă care ţine. De ce? Pentru că poate. Pentru că se poate. Peste tot e veselie mare, chiar şi la durere. Suspans total într-o luptă brutală şi cinică, undeva între Conan Doyle şi Conan Barbarul. Capetele se rostogolesc mai ceva ca mingile. E fum şi e fun. E adrenalină. Fotbalul face în toate felurile. Se zbate de ţi-e mai mare dragul. Se zbate ca un peşte pe uscat.

Cică Ciobi rămîne la Dinamo pentru că e ieftin. Ca şi Platini. Bonetti, alt ieftin, plecat nu demult cu un şut bine plasat, s-a întors. Ca director tehnic, adică şeful lui Ciobi. Acceptă Ciobi un şef? Probabil că da, pentru că e ieftin. Cam despre asta e vorba. Nu despre fotbal. Cluburile însă primesc de la televiziuni aceiaşi bani de ani de zile, spre deosebire de alţi amărăşteni din piaţă, care merg pe sîrmă fără această plasă de aur sub ei. Pe bune, ar cam fi cazul să le arătăm un deget. La obraz. Ăla subţire, care se ţine cu cheltuială, care costă, şi-atunci plăteşte Costa. “Animalul” a plecat cu coada între picioare, bine că nu ne-a ars şi vreo două palme! Sărmanul Jorge, s-o fi culcat liniştit auzindu-l pe patron că nu antrenorul e vinovat. Ha, ha! Păi, chiar aşa, un război care trebuie musai cîştigat după vînzarea celor mai buni jucători e plin de victime colaterale. Uite, Rapid. Pe de o parte sînt arbitrii, ghinionul, neamul nesimţit, comploturile, destinul. De cealaltă, Sotelo. Se echilibrează treaba. Dacă intra şi el, Gruia era caz de Guinness Book.

La Steaua şi la Vaslui e altceva. Investiţie, da, dar tîrzie, faultată de toanele patronilor. Care au un meci cu propria oglindă, şi nu totdeauna originalul cîştigă. Şi mai sînt şi pariurile, vastă zonă gri, în care se amestecă jucători, antrenori, agenţi, chibiţi, gang-uri. O lume subterană, care ne pune în fiecare săptămînă cîte un nas roşu, de clovn. Nu ştim adevărul. Dar ni se aprind din ce în ce mai des becurile de alarmă nucleară.

Există multe proiecte de succes în Liga Întîi. Succes financiar, ego-succes, succesul marotelor, succesul marmotelor. Fotbalul pare a fi doar berea de după serviciu. Cînd spargi pahare şi te iei de guler cu comeseanul. E dandana mare. Marmita fierbe. Nu care cumva, păcatele noastre!, să-i ridicaţi capacul către lumea largă!

Să le dorim neobosiţilor catalani o viaţă lungă. Nu ştiu ce altceva le-am putea dori

Am senzaţia că zeii au căzut în cap. După Barca-Milan e ca după Vaslui-CFR, se vorbeşte mai mult despre arbitru. Despre domnul Kuipers şi loviturile lui de pedepsire. E stupid. Barcelona ar fi cîştigat oricum. Şi dacă n-ar fi cîştigat, ar fi fost doar o enormă fractură de destin. N-ar fi fost logic. Nu pentru că un om nu poate învinge o maşină, ci pentru că nici măcar o maşină n-ar putea învinge teribila maşinărie umană fabricată în atelierele hărniciei din Catalonia. «Intouchable Barca» a titrat L’Equipe. Da, sînt de neatins. Englezii au inventat ceea ce se numeşte football. Micuţii au inventat computerball.

«Acum îl înţeleg pe Mourinho», a grăit frustrarea din Ibra. Bonjour, tristesse. Nu, slăvite samurai cu faţă de Anonymous, n-ai dreptate. Replica e prea simplă. Mourinho i-a bătut atît cît să-şi dea seama că nu-i poate învinge. Şi nu-i din cauza arbitrilor. Ci pentru că, pur şi simplu, nu se poate! Înfrîngerile lor sînt doar accidente, speculate prompt de cei oprimaţi, plictisiţi, desvrăjiţi de supraomenescul acestui stup. E ca şi cum un corporate ar rata din întîmplare să strivească vreo două-trei furnici în drumul lui senin către serviciu.

Lăsaţi şi penaltyul, atîta vreme cît venerabilul Nesta îl dezbracă pe Busquets cu nerăbdarea şi insistenţa cu care un puber smulge hainele primei fete din viaţa lui. Nici măcar nu mai căutaţi tactica. Opriţi timpul doar! Opriţi meciul! Stop-cadru! E ca în Blow Up. Pac! 8 catalani într-o secvenţă, pac!, două secunde mai tîrziu sînt tot 8, dar în partea opusă a terenului, pac!, ne mutăm la loc şi sînt tot 8. Dai înainte, dai înapoi. La stînga, la dreapta. Opt plus opt plus opt. Faţa lui Ambrosini e precum cîmpia de la Kursk. Messi şi Fabregas arată la final de ca şi cum tocmai ar fi ieşit de la un masaj. Cei doi au cruzimea şi inconştienţa copiilor care îi pedepsesc pe oamenii mari. Se cred nemuritori şi poate chiar sînt. Li s-a zis bine, extratereşti. Mi-e teamă că nici ADN-ul lor nu mai seamănă cu al nostru.

Jocul Barcelonei naşte spaime. E ca o punere la moarte pe muzică simfonică. Ei sînt peste tot, peste tot, ca într-un coşmar, ca o matriţă scăpată de sub control care varsă întruna fotbalişti identici pe teren, o pădure deasă de picioare, un catralion de plămîni, mingea purtată ca pe valurile unei mări către ţărmul golului. Degeaba o respingi, oceanul o va aduce mereu şi mereu înapoi. Potop. Sfîrşitul lumii. Neant.

Un pic mai tîrziu le-am văzut pe Bayern şi OM jucînd fotbal. Era ca şi cum cineva îmi luase un pistol de la tîmplă.  

K.E. Bohn (Gyor) înainte de meci: “Victoria va fi a celor care vor alerga mai mult”. Depinde. Depinde de cine te urmăreşte.

«Atenţie la Amorim şi la Loke! Nu vedeţi că Lekic nu face nimic?». Acestea au fost cuvintele lui Radu Voina la 7 secunde de finalul primului sfert al semifinalei Oltchim-Gyor. Antrenorul avea perfectă dreptate. Lekic fusese mînă moartă toată repriza. Urmarea e epocală. Fluier, aeriană pînă la inexistenta Lekic, care prinde mingea în zbor, cu spatele la poartă, şi înscrie aruncînd printre picioare, unul dintre cele mai frumoase goluri văzute vreodată. Artă pură. Gyor intra la vestiare plutind peste parchetul din Vîlcea. Oltchim se tîrăşte. Istoria e scrisă. Inclusiv în minţile noastre. După care mintea rea n-a mai primit drept de joc.

Ce s-a întîmplat în cele 30 de minute de după e o poveste care la box durează cîteva secunde. E clasica fază în care un adversar încasînd o serie criminală de pumni găseşte în peşterile unui organism bombardat croşeul care mută din loc falca agresorului şi curentează destinul. Cuvintele nu sînt prea grele. Oltchim a fost agresată o jumătate de meci pe propriul pămînt, tîrîtă prin praf şi apoi umilită cu acel gol de coperta istoriei handbalului. Cum de s-a ridicat din ţărînă, recuperînd iute 4 goluri şi punînd pe nerăsuflate 6 peste? Putem căuta oricît cuvintele magice care s-ar fi rostit la entr’acte. E o chestiune pur instinctivă. E pur şi simplu o treabă de viaţă şi de moarte sportivă. Jucătoarele Vîlcei au simţit deschisă sub ele trapa către balaurii ruşinii. În acel moment a existat, la nivel emoţional primar, o alegere: fie să cadă, fie să se agaţe cu unghiile. Gyor a revenit pe teren cu garda deschisă şi tot ce-a mai putut face e să salveze mobilele. Cărăuşie în care s-a dovedit cu adevărat o echipă mare. Dar Oltchim a fost, în adevăr, echipa care nu moare.

În capacitatea aceasta de a rămîne vie cînd era în groapă şi se turna pămînt peste ea stă un fel de speranţă pentru retur. Voina a spus-o exact. Calificarea e încă în pod. E nevoie de multe, de ceva în mîncarea lui Amorim, de Luminiţa întoarsă în timp, de staza lui Haraldsen ori de aplicaţia Adei Nechita, care ar putea să-i dea lecţii unui anume Florin Costea despre cum se parcurge drumul de la Cenuşăreasă la prinţesa balului. Gyor are prima şansă. Oltchim are însă ceva de mare preţ. Dovada că nu şi-a uitat handbalul. Şi că există o spaimă cotropitoare care, cîteodată, în viaţă, te face să alergi mai repede ca leii.

Ruşine, neînţelegere, lehamite. Rapid joacă în pelicula “Întîlnire de clasa a III-a”

Există, în genul fimelor apocaliptice, o imagine clasică, aceea a unui loc altădată plin de lume, rămas pustiu în urma unui cataclism. Un oraş, un aeroport, o autostradă. O gară. O valiză părăsită pe un peron. Şi vîntul care ridică în aer hîrtiile fără stăpîn. Sfîşietor vacuum sufletesc. Reprezentarea însăşi a sfîrşitului vieţii.

Un loc din care omul a dezertat şi în care tot ce a construit el cu spirit, entuziasm, îndemînare rămîne rece şi fără rost, un savant exerciţiu de structură inutilă. Şi în mijloc, semnul trecerii,  valiza. Călătoria. Cîndva pe aici treceau trenuri, se întîlneau pasiuni, se croşetau vise. Se plănuiau victorii. Existenţa avea un sens, o direcţie, scrisă clar pe afişaje mari, la capătul fiecărei linii, pe plăcuţa oricărui vagon. Acum toate acestea sînt departe. Infinit de departe. Rui Departe.

Dacă un poliţist ar întîlni Rapidul pe stradă i-ar cere actele, altfel n-ar şti nicicum cine e. Nu mai e Copos, măcinat de coşmaruri judiciare. Nu mai e Răzvan, scîrbit de pămîntul natal care, pe dos decît în legendele antice, îl sleieşte de puteri, nu mai e Dinu Gheorghe, care se întoarce ca şi cum ar pleca, nu mai e Coman, plecat patron la «Ne urîm» SRL, nu mai e cavaleria uşoară adusă de pe unde au fost refuzaţi călăreţii ei bezmetici, nu mai e Pancu, un fel de Tom pe care Jerry îl calcă sadic în picioare. Nu mai nici măcar farmecul pieţii, cu certuri interne care răbufneau în meciuri mari şi degete de onoare către oficială. Unii vor găsi explicaţii practice triplei negre a ultimelor trei etape. Dar multe vor fi efecte.

Rapid nu mai e o cauză, e un caz, de părăsire. E ca o mireasă care moare nemăritată pentru că tatăl ba a vîndut-o unui afacerist iordanian, ba s-a băgat în treburile familiei de la prima zi de după nuntă, ba naşul nu s-a înţeles cu mirele, ba mirele n-a fost de caracter, ca să nu mai zicem de rude, care au ameninţat-o cu umflatul ochilor ori de cîte ori i se tăia maioneza la bucătărie.

Rapid – nu c-ar fi singura – e ca un experiment conjugal ratat, în care partenerii nu-şi dau mijloacele pentru a-şi turna în beton idealurile. Mereu trădează cineva. Mereu intervine cîte o lehamite. «Să plece!» i s-a citit pe buze lui Copos. Nu se ştie cine. Poate fi oricine. Pot fi toţi. Că oricum toţi cei care sînt au mai plecat, şi întotdeauna arată mai bine plecaţi, ca Şumudică astăzi, ce neghiobie! Rapid, se zice, e iubirea cea mai pasională. Fiecare însă îşi iubeşte propria obsesie. Locul comun care s-ar numi Rapid rămîne cum am vorbit, ca-n gară.