Exceptîndu-i cumva pe francezi, ceilalţi adversari ne privesc cam de sus. Pentru noi este situaţia ideală

A fost cel mai vizionat eveniment duminică la ora mesei, dacă însumăm audienţa televiziunilor care şi-au deschis porţile pentru el. Oamenii au simţit că asta îi reprezintă, poate  ultimul lucru care îi mai reprezintă. Naţionala e încă a noastră, indiferent de realitate, de prizonieratul în care e dusă uneori de jucători, selecţioneri sau oficiali. E România, orice ar mai însemna asta. Cert e că azi nu mai înseamnă, în fotbal cel puţin, mare lucru. Şi asta e bine.

Francezii sînt singurii care nu ne-au luat la preţ de inventar. Pentru ei, noi sîntem ce ne sînt bulgarii, o echipă pe care au senzaţia că trebuie să o bată oricînd, dar pe care n-o prea bat niciodată. Aşa că au început să ia seama la pişpiricii ăştia enervanţi care li s-au strecurat printre picioare pe Stade de France - nici acum nu ştiu cum am scăpat de acolo fără două-trei în sac. Problema lor. Mare problemă altfel, că dacă ne băteau nu se mai făceau de cacao cu mîna ciocolatie a lui Titi (insist să-i zic aşa, dintr-un familiarism absolut nesăbuit). “Les Roumains, encore!…”, au oftat ziarele şi Escalette. A votre service, messieurs, dames! Începem să-i irităm, ceea ce nu e rău. Ceilalţi, însă, ne ignoră regal. Bosniacii sînt cei mai tupeişti, privesc prin noi către Franţa, cu liniştea unui flibustier care se pregăteşte să atace un galion în plină noapte. Se tot băga în seamă că să vezi ce luptă grea au de dus cu Ribery pentru locul întîi în grupă. Cine nu îi pricepe repede îi poate bănui de inconştienţă sau nesimţire. Însă prin acele părţi, dinspre care încep să apară în cărţi sau filme toate ororile inimaginabile ale unor războaie duse un pic mai departe de preşul uşii noastre (încercaţi cu ochiul pelicula “Viaţa secretă a cuvintelor” dacă vreţi să vă mai aerisiţi de avatarurile unei epoci ultra-hollywoodiene), n-ai altă şansă. Ori eşti în gîtul lui, ori el e în gîtul tău. Belaruşii, în aceeaşi măsură, au impresii despre ei. Hleb îi tot dă subţirici lui Marica. Nu m-aş mira să-i aud pe albanezi cum ne fac chiftele. De ce nu? Pe cartea noastră de visită scrie penultimul loc în grupă, 12 puncte din 30, 0-3 acasă cu Lituania, 0-5 la Belgrad (mamă, asta încă ne mai zăngăne în cap !). Splendid !

Aici e punctul în care ne întîlnim cu noi şi cu perspectiva batjocurii. Dacă n-avem organul gloriei, ne bănuim că încă mai reacţionăm la iminenţa ruşinii. Aşa ştim să construim, cînd o luăm de la lopată. Nu înseamnă ca vom şi reuşi, dar e clar că vom merge la oricare dintre meciuri ca o formaţie fără nume. Ne-am cheltuit tot ce am pus deoparte, plus creditul. Nu mai avem un sfanţ. Sincer, nu cunosc variantă mai fericită pentru nişte păcătoşi ca noi.                 

Cazul Mutu ne dă şansa să înţelegem cît de goi sînt toţi regii aceştia

Toate prostiile şi toate înţelepciunile s-au spus despre cazul Mutu vs. sibutramina aşa că nu mai risc o pagină albă cu aberaţii tehnice. Mi-e dor de certitudinile ciclismului, cînd poliţia îi umfla cu bicicletă cu tot pe la cîte un viraj de căţărare şi apăreau aşa, transpiraţi, cu tricourile acelea arlechino în faţa judecătorului de instrucţie. Goi de substanţă, plini de umilinţă. Îngeri căzuţi care o luau de la sub zero. Erau vremuri bune, într-un sport bun. Fără rahaturi ieftine, fără “bullshit”, cum ar fi zis taica Lance.

La noi a ajuns direct dopajul de salon, copii milionari cu suzetă în gură şi mereu cu cîte cineva în urma lor să-i şteargă la fund şi să-i bată părinteşte peste spătuc atunci cînd micuţii fac burp. Miroase? Şi ce dacă miroase, bă! E mirosul copilului nostru, pe care îl iubim atît de tare încît stăm cu nările evazate să ne umplem de Caca Chanel. Nu ştiu dacă aţi observat, dar populaţiile înfiază greşelile acestor semizei. Iau rănile stupizeniei asupra lor. Pentru că altfel ar trebui să se recunoască învinse de adevăr. Ar fi o greşeală capitală.

Greşeala de a pricepe că lumea aceasta e aşezată prost. Orice lume e simpatică pînă cînd ajunge în faţa întrebării fundamentale. Funcţie de un “da” sau “nu” ea urmează să mai existe sau nu. De aceea, by default, se aliniază în spatele delirului, cu forţa unei epidemii. (Gigi nu se pune, pentru că el nu e în sistem, el e un sistem în sine, şi în plus are de luat). Rapid se instaurează legea tăcerii şi frica, ancestrală, de cel ce se va scula şi va începe să popească, precum Vodă Lăpuşneanu. Nu e nimic românesc în asta, pentru că şi italienii fac la fel, e vorba de fotbal, universul răsfăţului suprem. Oamenii se înclină la talentaţii cu mingea ca la zeii cu coarne, admirativ şi temător. O bolgie care riscă să te ia de gît prin televizor dacă nu eşti cuminte. Să te certe, să te reînveţe ce îi datorezi, adică adulaţie necondiţionată. Acesta e fotbalul-religie. O blasfemie.

Cum ieşim? Readucînd fotbalul înapoi în lume, şi pe noi o dată cu el. Încetînd să mai credem că România, de exemplu, se desfiinţează sau se reinventează după un rezultat al “naţionalei”. Că randamentul nostru la muncă ţine de acuitatea centrărilor lui Banel. Fotbalul îşi merită locul, nu şi soclul. Cazul Mutu e şansa de a ne trezi şi a înţelege că toţi regii aceştia sînt disperant de goi. Terrybil de goi. Sînt actori, artişti, saltimbanci, maeştri ai fentei, monştri de voinţă, exemple de conştiinţă unii, cîţi or fi. Dar, generic şi genetic vorbind, Mutu nu sînt eu, nu eşti tu, nu sîntem noi. Să evadăm din el, lăsîndu-i chiar şi lui şansa să se întîlnească el cu el însuşi. Aceasta ar fi apărarea supremă pentru un om pe punctul de a fi părăsit de fotbalist.  

Ruşii au patinoare, africanii au stadioane, iar noi avem…

Se numeşte Sankt Petersburg, în zona Ermitaj-ului şi a Bisericii Sîngelui Vărsat, şi Leningrad în rest, acolo unde noroiul endemic face spălătoriile de maşini inutile. Şi se mai numeşte şi Speranţa pe acele ovaluri pierdute între betoane pe care patinează pînă la epuizare fiinţe mici şi gingaşe urmărite de oameni mari şi crunţi. Copiii şi părinţii lor. Cuibarele campionilor şi ale unei alte vieţi malaxează la infinit visuri şi scot cîştigătoare bila celui ce a tras cu dinţii de capătul de aţă care duce spre paradis. Bunicile sovietice îi urmăresc de după geamuri cu neînduplecarea cu care altădată îşi trimiteau fiii pe front. O disperare îi leagă peste generaţii. Nebunia de a ieşi din cercul destinului.

Privite din telescaun, gîgîlicile care alunecă în şir indian cu schiurile aşezate cuminte în plug în spatele instructorului îţi topesc sufletul. Nu ştii dacă sînt copii sau jucării. Clăparii sînt jumătate cît ei, iar căştile le dau un aer de miniastronauţi. Sînt roşii în obraji şi cu mucii pe buze, dar nici unul nu se vaită. Cad şi se ridică repede, să nu piardă trenuleţul. Seara ascultă poveştile bunicului care se chinuia pe nişte doage imediat după război, mîncînd cam ce mîncau şi bunicii noştri, o fiertură şi un pic de magiun. Acum micuţii visează la Michi Walchhofer şi la Beni Raich, ba chiar la Bode Miller, americanul ăla nebun care l-a înlocuit pe taica Hermintor la capitolul “Take no brake”. Habar n-au cine e Ivanschitz, fotbalul e pentru răsfăţaţii din Niederosterreich. Austria înseamnă munţi. Nu schiezi, nu exişti.

Cînd au răsunat împuşcăturile în Cabinda, imaginile s-au derulat clasic. Africa neaşezată, neastîmpărată, necivilizată. Dintr-o dată Adebayor nu mai era cel mai bun jucător al continentului 2008, ci un refugiat oarecare la graniţa dintre orori. Apoi cutremurul din Haiti a măturat orice alte imagini. Dar fotbalul a continuat în Angola, parcă prea repede. Cînd am văzut stadionul din Luanda, am înţeles de ce. Am schimbat repede postul, era insuportabil. O ţară aproape distrusă de conflicte interminabile, care culege încă recolta milioanelor de mine antipersonal, cu munţi de sărăcie printre pumni de diamante, ieşea din întuneric cu o asemenea arenă, dar nu cu una, ci cu patru! Nasol.

Nici o concluzie, nici o frază deşteaptă. Mi-aduc aminte doar că odată o fată a blocat o tabelă. Se întîmpla în ‘76.  Atunci cînd în Angola începea un război de 27 de ani. 

Noi nu am aflat niciodată ce e dincolo de finală, ca echipă în libertate
“Spune-mi, Francois, cum putem ajunge la măreţie cînd nimic nu ne ajută? Şi cum îi putem inspira pe cei din jurul nostru?”. Două întrebări ca două cărămizi. Nu poţi face nimic altceva cu ele în afară de a le folosi sau arunca. Sînt întrebări de începuturi, adică pentru noi, ca sumă de oameni. Cum poţi ajunge la măreţie cînd totul în jurul tău te inspiră la micime? În filmul lui Clint Eastwood, “Invictus”, Nelson Mandela jucat de Morgan Freeman, îl chestionează pe Francois Pienaar, pus în rol de Matt Damon. Madiba, pe numele de trib, se deschide în faţa căpitanului naţionalei de rugby a Africii de Sud. Pienaar ascultă înmărmurit confesiunea unui om pe umerii căruia stă o naţiune de 42 de milioane de suflete în pragul războiului civil. Un negru în faţa unui alb. Pienaar nu votase pentru Mandela, aşa după cum toţi camarazii preşedintelui ar fi trimis toată echipa Springboks la muncă silnică pe viaţă. Şi totuşi, aceşti doi oameni, mai diferiţi decît un eschimos de un boşiman, stau faţă în faţă. Şi acceptă să privească peste munţii care îi despart. Acceptă să-şi rişte fiecare prezentul pentru a face posibil viitorul. Înteleg că e ceva mai presus de ei, deşi nici unul nu îl înţelege cu adevărat pe celălalt. “Îmi telefona în zori ca să mă întrebe dacă pregătirile merg bine, dacă sîntem concentraţi”, avea să dezvăluie mai tîrziu adevăratul Francois Pienaar. Rugbiştii merg în ghetouri printre tinerii de culoare, Mandela îşi înfruntă propriul partid pentru a păstra integritatea unui team care reprezenta apartheid-ul. Părea o nebunie. Familiile lor îi privesc ca pe doi lunatici. Dar minunea se întîmplă. Antilopele cîştigă Graalul rugbyului într-o finală epică împotriva Noii Zeelande şi a colosului Lomu. Albii şi negrii dansează împreună pe străzi. Sigur, Africa de Sud nu e salvată încă, dar atunci, în acel meci, a ştiut că nu e pierdută.

Un negru în faţa unui alb e un roman în faţa unui alt roman. Cine ne-a unit în aceşti 20 de ani? Hora tricoloră de pe Rose Bowl. Andreea Răducan fără medalia de aur. Constantina Diţă Tomescu în timp ce noi dormeam. Semifinala Romania-Ungaria în frigul rus. Semifinala, mereu semifinala. Şi eternul strigăt “Sîntem finalişti!”. Noi n-am aflat niciodată ce e dincolo de finală, ca echipă în libertate. Un calcul uman, singurul care rezolvă aritmetica hîdă a dezbinării. Nu mai ştie nimeni să socotească? Matematica sufletului ne dă cu virgulă? Colosală condamnare.        

Atacantul stelist a ieşit bine dintr-un episod monden. Parcă prea bine

2010, se zice, va fi de rahat… apropo, la mulţi ani! … şi pentru unii a început deja să fie. Cancan a dat pieţii primul scandal cu chiuituri: Tănase şi iubita lui explozivă ar fi ajuns la palme şi unghii chiar în noaptea de Revelion. Paradoxal, s-ar părea că stelistul iese bine din povestea asta. Surprins dansînd pe mese şi consumînd cu două mîini într-un club de manele acum cîteva săptămîni, atacantul cu un picior mai scurt a fost iute crucificat de media şi s-a trezit cu degetul patronului la tîmplă. Dar înainte ca Becali să facă “Bang!” Tănase s-a lăsat el de această dată în genunchi ca să-şi ceară iertare. Cu mult sîrg. Apoi a dat un gol tare şi a ratat o ocazie neratabilă. Corect. Redevenise fotbalist, român. Pînă la următoarea manea. Care l-a prins “en garde”.

Povestea spune că Tănase i-a cerut Iuliei să taie noaptea dintre ani brusc şi să meargă la culcare. Ea n-a vrut, el a pălmuit-o, ea l-a atacat cu unghiile din dotare. Victorie la puncte pentru fotbalist. Clubul va aprecia istorioara. Nu şi Sherlock Holmes. Care îşi ia lupa şi observă primele semne de făcătură ale cazului şi ale pildei lui. Adică pe Tănase l-a apucat cuminţenia tocmai în singura noapte în care avea voie să o facă lată pentru că toată lumea o face? Nu ţine. Ok, my dear Watson, să presupunem că aşa o fi fost şi că ambiţiosul nostru personaj a suferit o trezire de conştiinţă care l-a îndemnat la somn. Dar ce-a avut cu biata fată? Ea ar fi cerut să rămînă şi i-ar fi spus-o verde în faţă, drept care, poc, a altoit-o. Groaznic. Tănase arăta ca aterizat din savană, iar Iulia, al cărei sutien supus la o presiune mai mare decît barajul de la Assouan a bombat ecranele televizoarelor, reuşeşte să nu mai fie atît de detestabilă. Cine e răul familiei? Tocmai asta ne învaţă ştirea de cancan, că e o întrebare fără rost. Am auzit, începind de la Gigi Becali, cum il duce spre pierzanie bomba sexi pe bietul băiat. Aiurea. La fotbal e ca la Judecata de Apoi. Cînd dai pe lîngă, singur în faţa porţii destinului, nu mai contează cu cine ai petrecut noaptea dinainte. Problema lui Tănase e strict Tănase. Iulia doar trece prin cadru din cînd în cînd.

Poate însă că nimic din toate astea nu s-au întîmplat. Poate că e doar literatură SF. Poate că Tănase e cel pe care îl visează toţi, căruia îi acordă credit toată lumea. Şi, pînă la urmă, poate că nici 2010 n-o să fie chiar aşa de rahat. Să vă mai colind sau vă ajunge ?  

Ce alege Petrescu? O grupare cu ambiţii şi personalităţi sau un alt Urziceni?

Cică românii se pricep la minuni, dar nu ştiu să le instituţionalizeze. Nu dezvolt, e verificabil. La fel de sigur e că logica asta e capcana care se prezintă în faţa rachetei Urziceni, al cărei modul de comandă tocmai s-a desprins de nava-mamă. Azi e prima zi din restul vieţii lor şi e prima groază. Vor reuşi despărţite ceea ce au izbutit atît de bine împreună? Întrebare pentru toţi. Pentru că Unirea nu mai e demult doar Urziceni. N-o zic eu, ci mai-marii de la Timişoara, Cluj, Steaua sau Dinamo care şi-au îndemnat pe rînd oştile proprii să ia notiţe de la truditorii Bărăganului. Într-un fel, toţi am investit speranţe într-un demers coerent care să producă rezultate şi mai ales emulaţie. Asta e moştenirea acestei despărţiri. O speranţă. Şi o teamă. Teama că n-ar mai exista viaţă după întîmplări fericite.

Petrescu pleacă în Rusia, noul El Dorado al unui fotbal lovit de criză. Petrol şi miliardari. Un vast teritoriu pe care stăruim să nu-l înţelegem. O altă lume, care îşi ţine campionatul invers decît noi şi stabileşte meciurile de Liga Campionilor nu după marketing, ci după termometru. Ce alege Dan? O grupare cu ambiţii şi personalităţi sau un alt Urziceni? Cîrcotaşii zic că n-ar şti să managerieze un vestiar de vedete. Iar bunul simţ ne şopteşte că i-ar fi infinit mai greu să articuleze într-o altă cultură încă o construcţie de genul celei pe care tocmai o părăseşte. Bani sînt peste tot. Dar istoria nu-l va ţine minte după cont. Pariul lui e şi al nostru, pentru că Lucescu, Iordănescu sau Ienei încep să se simtă singuri în incinta de marmură cu coloane. Petrescu visează la Anglia. Şi păşeşte în direcţia opusă. Fair enough. Nu ne-a lăsat niciodată impresia că ar fi un băiat cuminte.

În spatele lui rămîne o structură spartană (alta decît butaforia care ne-a umplut ecranele acum ceva vreme). Mihai Stoica are de rezolvat o secvenţă de western: cum să cuplezi din mers o altă locomotivă la un tren de mare viteză. Şi, dacă zvonurile sînt adevărate, cum să rezişti tsunami-ului ridicat de cuplarea lui Răzvan la istoria tatălui său, care a condus şi Corvinul, şi “naţionala”. Numai că atunci eram mucles toţi. Acum vocalizele riscă să se urce la cer. Miza e fără egal: un titlu de milioane într-un an de sărăcie. La naiba, miza e alta! Aceea a unui lucru bun, simplul lucru bun, care n-ar trebui să moară. În “Awakening”, Robin Williams îl trezeşte pe De Niro la viaţă dintr-o boală paralizantă şi incurabilă. Dar nu ştie să-l oprească să recadă la loc în întuneric. E cel mai trist final pe care îl cunosc.     

Cristea e afişul unei generaţii lăsate să zboare fără aripi

Mi-e simpatic Adrian Cristea. E un fel de James Dean pierdut în timp şi spaţiu, cu privirea plutind în ape, mereu rîzîndu-şi parcă de toţi şi mai ales de sine însuşi. Mereu trăind cu o altă viteză decît ceilalţi – la Dean era furia adrenalinei, la Cristea e mania molcomiei sfidătoare, a fentei hître. Orice, numai să nu fii ca restul. Adrian vrea să plece şi nu prea ştie ce vrea. Vrea să trăiască aşa ca şi cum mîine n-ar mai fi. Face bancuri în public la adresa sa şi a propriei echipe. Dacă vedeţi un afiş pe Inter cu un mesaj scurt şi aspru ca un rachiu – “Vindeţi-mă!” – să nu vă mire. He’s heading for a crash. Il va droit dans le gouffre. Belmondo în “A bout de souffle”. Richard Gere în varianta americană, “Breathless”, pentru cei nu chiar aşa bătrîni. Heath Ledger pentru cei mai tineri. Habar n-am cine pentru cei foarte tineri, aşa ca Adrian. Hannah Montana, hmm?…

Cică l-ar vrea Steaua, aripa Gigi. Aiurea. Dinamo, aripa Borcea, zice că nici vorbă. Idem cu Zicu la Rapid. Aşa, de-al naibi. Jos laba de pe simboluri! Simbol al ce? Al locului 8? Al lehamitei de viaţă? Al inutilităţii promiţătoare? Steaua a scos prora de sub apă, mirată de cuminţenia valurilor, de cînd s-au îmbarcat Stoichiţă şi Panduru. O fi proiectul unei cuminţenii ţărăneşti, hipnoza unei vorbe domoale, nu ştiu. Dinamo însă nu-l are pe Moromete, îl are pe James Dean. Şi perspectiva unui copac la 200 pe oră.

Cristea e afişul unei generaţii lăsate să zboare fără aripi şi care îşi construieşte din frondă vocaţia prăbuşirii. Un fel de spartani pe dos, un sacrificiu al irosirii. Îi înţeleg cînd acuză publicul şi conducerea. Viaţa nu e dreaptă. N-a fost nici pentru 7 milioane de ucraineni omorîţi într-un singur an de Stalin. Traseul sinucigaş al acestor fotbalişti e într-o anumită măsura fascinant, o formă de artă abstractă şi absurdă. În sport, opera nu se conjugă decît cu performanţa. Doar dacă printul nu va reuşi cumva să-şi vîndă escapadele la licitaţie.

“Îmi umple sufletul de bucurie şi trupul de energie”. Există o nouă fată în viaţa unui fotbalist. Paparazzi îşi ţin suflarea şi degetele înţepenite pe declanşator. E o poveste de prima pagină, una dintre cele mai vechi din lume, de pe cînd n-ajunseserăm să ne distilăm aleanul în manele. Vremuri barbare. Chivu şi fetiţa lui Natalia se revendică la ele. Chivu nu e sfîntul Cristian, deloc. E doar un om care a lăsat iubirea să-l umple. A ridicat piciorul de pe pedală şi priveşte copacii de pe marginea drumului în timp ce pe lîngă el gonesc maşini cu direcţia defectă. 
       

Păstraţi-vă nervii pînă atunci cînd România va fi atît de slabă încît să nu ne mai pese!

Tadici rîde. Parcă îl aud. “Cînd am ajuns la naţională am găsit nişte fete închise într-o încăpere. Le-am deschis uşa, dar ele nu îndrăzneau să iasă”. Radu Voina, declaraţie pentru L’Equipe. Problema, Radu, e că pînă la urmă au ieşit, dar au uitat să intre la loc. Au continuat să zburde ca nşste adolescente aiurite de parfumul libertăţii. Apărare nu, contraatac nu prea, atac poziţional mai puţin. Multe asalturi solitare la baionetă în faţa unor cuiburi de mitralieră. O sumă de talente visătoare. “Să nu daţi în ele, mai bine trageţi în mine”, au fost cuvintele antrenorului după meciul cu Spania. Meciul pe care îl tot vedem jucat de vreo 10 ani, cînd cu Franţa, cînd cu Austria, cînd cu Germania. România e mai bună, România pierde. Cîştigă doar cînd e infinit mai bună sau cînd se aliniază astrele, ceea ce e stupid să ceri destinului de prea multe ori în preajma anului 2012. Tadici rîde, îl aud. Îl văd, cu cheia lui franceză cu care strîngea şuruburile apărării. Tadici, insuportabilul. Voina, prea suportabilul. Nu e bine nicicum.
Oamenii sună, încearcă să înţeleagă, să-şi verse nervii. Păstraţi-i, mai e pînă cînd România va fi atît de slabă încît să nu ne mai pese! Şi daţi timpul un pic înapoi. Prima zi. România călăreşte umilele reprezentante ale statului Chile. Totul e posibil, declaraţiile sînt limpezi. Franţa ia bătaie de la Brazilia. Zîmbete. A doua zi. România învinge Japonia la 9 goluri diferenţă, Franţa e ruptă în două de Danemarca, -8. Ha, ha! Ieri, Franţa a bătut Rusia, aia pe care nu putem noi să o tăvălim niciodată, şi e cu un picior în semifinale. Aud? Nu le căutaţi pe Veronique Pecqueux, Leila Duchemann-Lejeune, Nodjialem Myaro sau Valerie Nicolas, coşmarurile noastre. Non, Monsieur! Bonjour Baudouin, Deroin, Limal sau Piejos! Sună rău, nu? Ei, faceţi un efort şi ţineţi-le minte, nu se ştie cînd o să avem nevoie. Un nume, totuşi, ne bate nişte clopote în ureche. Krumbholz. Olivier Krumbholz. Ne-a luat ceva timp să-l învăţam. Pînă cînd am făcut-o, el ne-a ştiut pe de rost. Lui nu i-a dat nimeni handbaliste, a trebuit să şi le inventeze.
Şi mai e ceva. Cînd a 2.345.432-a redifuzare a deja vomitivului Home Alone face în paralel cu meciul contra Spaniei o audienţă o dată şi jumătate mai mare, iar Braşov-Timişoara are mai puţini telespectatori proporţionali decît un show în care nişte detracaţi mănîncă viermi, lucrurile sînt clare. Oricit de dirty ne-o fi end-ul, dar să fie happy. Poftă bună!

Ţinem cu unul sau cu celălalt aşa cum ţinem cu Steaua sau cu Dinamo

A fost ca o cursă între doi cai şi foarte, foarte mulţi jockey. A fost ca la o finală a Clicii Campionilor în care discuţiile sînt nu despre joc, ci despre jocuri, nu despre tactică, ci despre arbitraj. Cele 5% acordate gazdelor conform perdanţilor. Se vorbeşte mai ales despre ei, cei care conduceau la limită cu cîteva minute înainte de final. Şi despre ceilalţi, care i-au “făcut” pe turnantă. Se vorbeşte la nemurire. Dar dacă asculţi atent de tot, dacă pui urechea la pămînt, auzi alte voci decît cele care o să ne răsune în creiere pînă murim. Vocile celor care şi-au cumpărat un bilet pentru democraţie doar la teribila finală, ignorînd marile blaturi ale unui campionat întreg. Dar sînt singurele voci coerente. Celelalte sînt dislalice în dimineaţa rece a democraţiei.

Oamenii s-au prins în vîltoarea unei competiţii sportive - de genul sportului ăla în care se poate înscrie cu mîna deşi nu e handbal. Au crezut. Pe baza a ce?, te întrebi. Cum de mai pot crede dupa 20 de ani de dezămăgiri, de votat contra, de lehamite instituţionalizată? Misterul libertăţii şi isteria media? Am ajuns să credem că de această dată chiar contează. Poate şi pentru că o dată la 5 ani le vedem feţele, a zis cineva. Feţele candidaţilor, feţe, nu măştile unor partide. Ne plac, nu ne plac. Poate fi atît de simplu? Nu. De fapt e şi mai simplu. Acultaţi-i atent pe oamenii fără chip. Ce faci cînd mergi la vot deşi nu-ţi place nici una dintre feţele de pe blocuri? Alegi personal. Adică uiţi de România şi îţi aduci aminte de tine. Alegi funcţie de noroiul din faţa blocului, de parcul nou sau de leagănele ruginite, de ce nenorociri a mai făcut şeful politic de la serviciu, de cum ai auzit, în treacăt trecînd prin faţa televizorului, cînd un proaspăt ales tocmai se ştergea la fund cu promisiunile de cu cîteva zile înainte. De toate aceste lucruri mici despre care ei cred că nu contează. Ce prostie! Totul contează. Tot ce faci, în mic şi foarte mic. Cum calci pe oameni cu algoritmul de partid pînă jos, la femeia de serviciu. E acesta un vot responsabil? Poate că nu, dar  asta e. Aici sîntem. România nu există. Exist doar eu, cel care calcă sau nu într-o baltă cînd iese din casă pe o alee abia asfaltată, de lîngă o stradă a unui oraş cu un primar. Închipuiţi-vă cît de tîmpit e să vorbeşti despre ţară aşa privind-o. Ţara de deasupra, cu tricolor şi imn cu tot, e doar atunci cînd urcăm pe vreun podium în China. Cealaltă e drumul spre serviciu.

Un vot afectiv e maxim ce putem da. Ţinem cu ăla sau ălălalt, aşa cum ţinem cu Steaua sau Dinamo, din fotoliu. Mai vorbim despre România după ce ne-om ridica .             

Există senzaţia bizară că pe unii îi deranjează victoria de la bătăliile din care nimeni nu iese învingător

Meciurile cad repede într-o fîntînă a uitării, la suprafaţă rămîn doar crampele victoriilor. CFR, Dinamo sau Steaua au bătut, dar nu se ştie de fapt ce au cîştigat. Există ipoteza unui răgăz, care seamănă drastic cu o amînare cămătărească: nu face decît să crească, geometric, dobînda. Nici un succes nu va rămîne nepedepsit, asta e logica unui fotbal cu convulsii. Înainte să bată o Craiovă de toată mila, clujenii au pus-o de-o mică grevă. Salarii neplătite. Kone, luat peste picior de patron (”Nu l-am văzut în meciul cu Vaslui”), i-o plăteşte imediat după golul contra Universităţii (”Întrebaţi-l dacă m-a văzut…”). CFRicire!, asta titrăm cu toţii după seara luminoasă cu Roma. CFRăcire, o curată glaciaţiune a unui proiect bănuit odată de un oarecare suflet.

Veselia cea mai mare e la Dinamo. Şi cine se consolează cu gîndul că mai rău de atît nu se poate să nu uite că răul are o mulţime de reprezentări, care mai de care mai hilară. Cînd s-a sugerat că Adrian Cristea nu prea glumeşte scoţîndu-se pe sine la licitaţie, conducătorii au protestat. Trist şi neînţeles, Cristea nu ştie cum să le mai transmită că nu-i de şagă. Omul vrea să plece, mai are să pună un afiş mare la intrarea în club: “NOT Wanted !”. Dinamo bate Unirea şi capătă dezbinarea. “Maimuţe, papagali!”, aşa i-a numit Borcea pe jucătorii care dau în gît, şi a anunţat auto-jihadul. Liber la dat în gura sifonarilor! Pătura pe cap, ca în armată, şi trage-i! Unii au început să ţină deja AMR-ul.

Steaua e un caz fără ieşire. Victoriile au gust de medicament, nu şi efect. Ai senzaţia că poate cîştiga la infinit, ca într-o realitate paralelă, fără să se trezească din coşmar. Imediat după joc Stoichiţă a vorbit despre cea mai importantă reuşită cu atitudinea unui om care nu vede capătul tunelului nici dacă e luminat de Farul din Alexandria. Jucătorii se bucură repede, după care bagă capul în pămînt. Acolo e linia orizontului. Totul e ca la serviciu, în fabrică, pe bandă, către pensie. Mîine nu există, a cerut azil în ieri.

În general, ne batem gura vorbind despre marea bătălie pentru titlu, acum cu 4-5 echipe cap la cap (sau cap în cap). De fapt, se duc altfel de războaie, încleştări de filme documentare, cu senzaţia acută de halat alb. E noua dezordine a fotbalului. Impresia de deranjament profund, scufundabil. Pe acest drum, tricourile de campion riscă să aibă nevoie de închidere posterioară.