IHF si EHF ar trebui sa-i dea o decoratie lui Thierry Henry. Niciodata handbalul n-a fost mai mult prezent in cronicile de fotbal. E ca si cum jocul s-ar fi schimbat, ca si cum ar fi suferit o mutatie genetica. Si intr-un fel chiar asa s-a intimplat. Usor, cu podul palmei, Titi ne-a mutat pe toti mai la coada regnului. Sportului i s-a mai crapat un obraz. Nu-i nici o rusine, e calea dreapta spre lumea strimba pe care o construim caramida cu caramida legate de git. Ceea ce s-a intimplat in meciul cu Franta-Irlanda e pilduitor. Fetele rusinii s-au aliniat toate. Sa le privim in ochi.

Cea a lui Henry. Impasibila, incoruptibila la suferintele umane. Titi merge mai departe, cu o cagula fara orificii. E condamnat la nemurire si nerusinare. “Da, a fost hent, dar asta nu e treaba mea, e treaba arbitrului. Intrebati-l pe el”. Recunosc ca mi-a cazut falca. O atare nesimtire e rara chiar si printre piratii somalezi. Pentru ca Monsieur T.H. nu a atins acea minge de gol cu mina asa cum te lovesti intimplator de un stilp, nu domnule ! A stopat-o cu antebratul si apoi a aranjat-o binisor cu degetele sale maiastre, alea care fac ravagii pe FIFA 2009, acolo unde se zice ca Henry digital e chiar mai bun decit cel real. Dupa care a pasat curat ca lacrima. Imaginile dor. Evident, daca detii organul care sa te doara.

Cea a lui Gallas. Erou cu fata impietrita, jurindu-se dupa meci ca nu a vazut daca Henry a facut hent. Dar priviti-i figura imediat dupa gol ! E aceea a unui om in care se lupta demonii. E cadaveric. Stie. Omul din el se revolta sub carapacea pe care o vede o lume intreaga. Apoi e redus la tacere. O tacere care il va urmari multa vreme.

Cea a cotidianului L’Equipe. Fata unui ziar e prima lui pagina. “Mina lui Dumnezeu” a titrat biblia multor jurnalisti, evocind o alta rusine planetara. Ironia, daca e una, e prea groasa. Nu poti sa omori pe cineva, fie si sportiv, si apoi sa invoci, la misto, vointa divina. Macar pentru ca undeva acolo sus cineva ar putea sa tina minte…

In timp, Henry va afla, poate, raul imens pe care l-a produs in numele unei calificari trecatoare. Milioane de copii care il tin drept idol vor intelege exact gestul lui, indiferent de cit de mult vor incerca moralistii sa le acopere ochii. Vor stii precis ca in lumea de azi si mai ales in cea de miine orice e permis pentru a reusi. Important e ca hotul, sau hentul, sa fie neprins. Si daca poti si nu te vede nimeni, sa-i dai si un pumn in gura portarul, sa fii mai sigur de gol. Asta e tot. Apoi zimbim si bem sampanie. Asta e fotbalul. Si aici ne despartim de el. Noi, oamenii din afara lui, nu putem merge mai departe cu un banc. Pentru ca nu traficam nici droguri, nici prostituate, nici actiuni de bursa cu cintec, nici companii aduse in faliment pentru a fi vindute, nici contracte spoliatoare pentru contribuabili si nici calificari banoase. Ne uitam la fotbal ca la un joc. Pe vremea mea, un tip ca Henry ar fi fost gonit de pe terenul din spatele blocului cu un sut in fund.

De Domenech nu mai zic nimic, e un clovn si atit, mult noroc cu sotia. In schimb Petit, Emmanuel Petit, a fost mai mare decit toti pigmeii aia bine facuti si moralmente invizibili. “Sa punem capul in pamint, sa nu mai facem atita sarbatoare”, a spus fostul mare jucator. Abia atunci am dat afara aerul din piept.

Pentru multi, care nu mai sint insa atit de multi, Franta e un far. O intimplare istorica binecuvintata si asa va ramine. Dar sint momente in care iti vine sa plingi pentru ea. Henry si vorbele lui au reprezentat Franta, ca si Bernard Kouchner care declara serios la BBC ca declaratiile lui Karzai despre combaterea coruptiei sint demne de crezare. Vorba unui analist : “Un doctor fara stetoscop l-a consultat pe seful afgan si ne-a trintit pe masa acest diagnostic”. Mai sint si zile ca acestea. Astazi m-am gindit la toti prietenii mei din Hexagon. M-am gindit ca au simtit si ei a 365-a parte a povarei pe care unii o poarta an de an.

O dilemă a omenirii: ce a fost mai întîi, jucătorul sau echipa?

Cucu, uite fotbalu’, nu e fotbalu’ ! Răzvan Lucescu e invitat la un joc de-a baba oarba. Cînd zice că a prins fotbalul de turul pantalonilor, dispare, hop, şi apare unul, hîc! Răzvan va arăta în curînd a “manager de suprafeţe” (ca s-o citez pe Audrey Tautou în “Împreună”), în traducere liberă: femeie de serviciu. Curăţenie în casa fotbalului (substantive comune, pentru siguranţă), cu şorţul şi cu mopul pe un parchet plin de sînge. Răzvan nu ştia în ce se bagă. A vrut fotbal şi s-a ales cu fotbalişti. Pentru că n-a moştenit o echipă, ci o psihoză. După Euro, România s-a transformat într-o sumă de băieţi, cîţiva avînd mereu la îndemînă pieptănul şi oglinjoara. Băieţi cu personalitate. Vechea dilemă a omenirii - ce a fost mai întîi, jucătorul sau echipa? - a devenit mai mult decît o dezbatere. Nu e ciudat că după semnalul clar dat în cazurile Mutu şi Cristea a apărut imediat cazul Săpunaru? Să nu se fi înţeles nimic? Nu cumva meciul vedetă contra selecţioner, talent contra disciplineă îşi va avea ultima repriză chiar la alegerile pentru şefia FRF?

“Dacă îi dă pe toţi afară o să rămînă singur cu Stelea şI cu Iovan la naţionala”, a răbufnit Victor Becali la GSP TV. E o constatare, un avertisment? E ceva mai mult? Sigur e o poziţionare în această bătălie a vaporaşelor. Impresarul ia apărarea oamenilor pe care îi reprezintă. Ioan Becali a făcut la fel în cazul Mutu. E logic. Dar par şi ei chinuiţi de toanele unor băieţi care îi obligă în permanenţă să facă PR cu mătura în mînă în faţa cioburilor unei nopţi prelungi. Cîteodată îi simt gata să-i înscrie la cursuri de Hagi, şi nu alea de fotbal. Îi scuză, le găsesc argumente. Din păcate, nimeni nu mai ascultă de nimic pînă cînd nu va exista umbra unei performanţe, cu Mutu, Cristea, Săpunaru sau fără. Fotbaliştii sau selecţionerii pot fi luaţi ostatici în lupta pentru un scaun, va fi doar o joacă de-a războiul în camera copiilor. Publicul pleacă, zău, căci clovnii nu mai vrăjesc pe nimeni, trucurile sînt stîngace, le ies cărţile din mînecă şi porumbei morţi din gură.

Cîteodată e distractiv să te gîndeşti nu cum va fi în 2012, ci, de la coadă la cap, în 2102. Lumea de după sfîrşitul lumii. Fără fotbalişti, fără derbyuri. Fără Răzvan şi pînzele lui albe, fără Ienei şi Păunescu, care să-i ceară să înghită orice de la Mutu, fără noi, bîrfind ca nişte babe de ţară toate prostiile astea. Din fericire, va exista Dumitru Dragomir ca să le povesteasca loazelor din viitor ce mari şi frumoşi eram cu toţi, ehe, măi nene!…                 

Performanţa pe buza prăpastiei, starea naturală în Grant

Coher e un nume care sună bine. Vine din combinaţia Copos-Taher, un creştin de piaţă şi un musulman de mare viaţă. Un nume greu de despărţit în silabe, un biznis greu de ucis. Un munte golgotian, o piatră kaabalică în calea lui Costache. Nu Cristi Costache, ci George Lutz Copos Stache, aka Costache. Neamţul cu zîmbet de român din spatele căruia un român visează nemţeşte aşa cum visează androizii oi electrice. Rapid e de vînzare la Monopoly. O vinde Copos? O vinde Taher? O cumpăra Stache? Se tot tranzacţionează pînă seara, cînd strîng jocul şi merg la culcare. Din cînd în cînd, în timpul jocului, unul dintre copii merge la toaletă, că se scapă, sau pentru ca să scape, nu se ştie, că e implicat şi în alte jocuri. Toaleta de avion, toaleta orientală, etc. Dar nu uită să anunţe: “Cine vrea Rapidul, să ia dezlegare de la mine”. Între timp, ceilalţi copii îşi văd de joc. “We did as we were told / We bought and sold / It was the greatest show on Earth…”. Amuzaţi-vă, da, amuzaţi-vă pînă muriţi, o să vedeţi voi, există o continuare în cîntecul lui Waters. Continuarea, mai tîrziu.

În timp ce copiii se joacă, adulţii Ioniţă, Raduţă, Herea, merg la muncă. Cu metroul, cu ce pot. Pe bani puţini, că e criză. Rapid nu e o creşă, e o gaşcă de adulţi împinşi în prima linie a unui război în care se trage în ei şi din faţă, şi din spate. Cu Dinamo au pus o bombă pe furiş, apoi au stat să fie mitraliaţi din toate poziţiile. Era să le iasă. Dar n-ar fi fost mare lucru. Ar fi rămas primii, însă în aer, suspendaţi de deznodămîntul improbabil al unui joc cu pioni şi căsuţe asupra căruia nişte copii se înverşunează să vîndă şi să cumpere pînă cînd li se trage plăpumioara peste căpşor şi li se cîntă: “nani, nani”. În schimb, ei, adulţii, nu mai ştiu de-a ce se joacă. Ascultaţi-i: “Habar n-am, nu-i treaba mea, noi ne vedem de fotbal”. De parcă li s-ar fi cerut părerea despre arestarea lui Polanski. Seara, cînd se duc la culcare, trebuie să-şi scrie pe o hîrtie numele clubului, s-o aibe la deşteptare. Pentru că în jurul lor e ceaţă. Ceaţă în finanţe, în intenţii, în viitorul băncii tehnice. Nene, să tot ţi se rupă sufletul după un asemenea club! Şi totuşi, li se rupe. Sufletul. E marele mister al Giuleştiului, performanţa pe buza prăpastiei, dansul pe sîrmă. Sssst, să nu-i speriem! Să ne întoarcem la copiii noştri.

But then, it was over. Ăsta e versul următor. Asta spune mereu privirea speriată a lui Lazăr. 

Britanicul a cîştigat Formula I pentru că a fost bine manageriat

Fiinţe voluptuoase cu picioare lungi şi şefi cu deviaţii nazisto-sexuale. Rachete pămînt-pămînt sub domnia unui pitic despre care se bîrfeşte în şoaptă că ar fi făcut primul milion participînd la jaful unui tren cu bani. Morţi tot mai puţini şi vii tot mai străvezii. Petreceri pe iahturi cu istorii înecate în şampanie. O aroganţă, pe bani înfiorători de mulţi, în zgomote asurzitoare. Formula 1 calling Earth, repondez, bitte ! Bing, bang ! Cine e ? Călăul ! Şi ce vrei? Să-ţi aduc înapoi capul pe care l-ai pierdut.

Jenson Button a cîştigat sezonul de Formula 1 exact aşa cum un tip oarecare ar deschide o uşă apăsînd simplu pe clanţă în vreme ce un robot sofisticat s-ar fi blocat în faţa ei accesînd la nesfîşit subrutine cu cele mai fanteziste posibilităţi de a trece dincolo. Dar nu e victoria lui, e a lui Ross Brawn. Omul care l-a dus pe Schumacher de mînuţă spre sacul de titluri mondiale. Acelaşi care a luat din braţele Hondei un prunc mort şi a făcut din el subito presto premiantul clasei. Cucu! Ia uite ce mîndreţe de băiat are tata ! Copiii bătrîni şi bogaţi s-au trezit la timp din mahmureală ca să vadă cum le dispare şunca din fasole. Într-un articol excelent din “Top Gear” e deconspirat secretul Cenuşăresei: avioane low-cost în loc de fotolii la first-class, o echipă care a acceptat toate riscurile, de la patron pînă la ultimul şurubar, un guvern care a priceput că adevăratul spirit insular (nu ăla care muta banii dintr-un coş în altul trăind din ce pică pe lîngă) trebuie ajutat şi un alt nebun venit să tragă la căruţa vitezistă, Sir Richard Inimă de Minitehnicus Branson, un tip încă Virgin în ciuda tuturor încercărilor de a-şi ferici înainte de vreme moştenitorii. Aşa a apărut cea mai mare lovitură dată establishmentului celui mai exclusivist sport. Entuziasm, credinţă, minte vie şi spirit de grup. Made in Britain.

Back in Romania. La Adrian Cristea, de exemplu, care a driblat chiar şi bara porţii, de partea greşită. Două lucruri îl aduc lîngă Button: iubirea de maşini şi de femei. Ok, poate ca Jenson nu iubeşte maşinile atît de mult precum iubeşte Adrian femeile. Ambii o fac cu talent, şi totuşi îi desparte o lume. Button vrea să fie campion în Formula 1, Cristea vrea să fie primul doar în Formula Cristea. În micul nostru circ, e o boală greă, Cristea e unul, dar sîntem mulţi. Brawn ne-a arătat tuturor cum trebuie apăsat butonul, o neiertătoare pledoarie împotriva irosirii. Despre păcatul de a băga darurile într-o traistă ruptă-n fund.

Peisaj deprimant: tribune goale şi antrenori schimbaţi tot timpul

O cameră într-un colţ înalt de stadion. O imagine de ansamblu a craterului de lumină din mijlocul nopţii. Părinţii acestui unghi, ai camerei sacrificate pentru doar una sau două secvenţe pe meci, i-au găsit un nume de prinţesă: beauty-shot.

Românii au şi ei personajele lor în această poveste. Prinţul nostru se cheamă ugly-shot şi poate fi găsit în Ghencea. La Steaua-Rapid, de exemplu. Puţin fotbal, spectatori ioc. Ai senzaţia de miuţă între puşcariaşi, cu patronii-gardieni distrîndu-se la căldurică. De fapt, nimeni nu se mai distrează. Ştiu oameni care se gîndesc cu teamă la următoarea rafală de meciuri, cine ştie ce teroare mai vine, ce capete mai zboară pe fereastră, si chiar dacă nu e capul tău ţi-e rău, îţi vine de la stomac, e ca un film macabru fără capăt. Scapă cine poate, uite, Ion Marin ! Nea Săpăligă, cu ochelarii lui pe nas şi figura de tataie mucalit, le-a dat leapşa. S-a cărat, scurt pe doi. “Ne-a luat cu surprindere”, a zis, surprinzător, Cristi Borcea. Deh, e ca la v-aţi ascunselea, cine nu e gata e luat cu lopata. Ion Marin a evadat înainte de ghilotină. De fapt, ştiţi cine moare mereu ? Noi, cei din jurul eşafodului. Noi trăim toate morţile.

“Ambivalenţa autoindusei amnezii româneşti”. Complicat titlu, nu ? Păi, probabil că cititorii L.A. Times înţeleg şi altceva decît exprimarea onomatopeică în regim de microfonie din cauza glandelor plesninde. Un nene ne face portretul taman în celălalt capăt al lumii. Pe cine o fi interesînd pe acolo, dracu ştie, dar e total. “Refuzînd să-şi înfrunte trecutul, această naţiune şi-a lăsat viitorul în coadă de peşte”. Zdrang! Păi, te ridici greu de sub chestia asta. Cum ar veni, trăim de ca şi cum ieri nici n-ar fi existat, prin urmare, nu există nici mîine, de care aparţine prin filiaţie directă. Există doar un balamuc prezent. Oamenii se nasc curaţi ca lacrima în fiecare dimineaţă şi fac aceleaşi prostii pe care le-au făcut şi ieri, evident, pentru că au dat delete la ieri. Mamă, ce bine se vede acum fotbalul nostru! Şi cel mai bine îl văd fotbaliştii. Petrec cînd ar trebui să doarmă, sînt la duş cînd ar trebui să fie la antrenament. Şi mereu fac chestia asta prima oară, îţi dai seama? Iar cînd un antrenor e anunţat pentru doi ani nu pufneşte nimeni în rîs, căci poanta asta n-au mai trăit-o nenumăraţi înaintea lui. Aia nu exista. Adică exista doar ca să se ducă în alt loc şi să semneze pe doi ani, fără glumă ! Etapa viitoare va fi un stadion gol? Ne uităm, nu-i nimic, şi ne scîrbim la final. Ce porcărie e asta ? Şi, pînă la urmă, ce zi e asta ? Ce an ? Ce viaţă ? Şi de ce ne sună ceasul mereu la aceeaşi oră?

Drăgulescu, un om de care nu am avut grijă se întoarce ca să ne bîntuieSportul îşi bate joc de noi. În cel mai tîmpit an (mulţumim, Răzvan, pentru revelatorul atribut) administrativ vorbind, performanţele răsar precum varicela pe un corp care habar n-are ce naiba se întîmplă cu el. De la tenis de masă, unde am îndrăznit să cîştigăm fără să naturalizăm chinezoaice, la scrima de un bun simţ insuportabil, la handbal cu Constanţa surprizei constante şi acum cu Drăgulescu, cel care nu mai moare, totul pare un imens complot din culisele scenelor inestimabile. E o senzaţie tare de ironie vitriolică. Adică: hai, mai încercaţi o dată, încă nu ne-aţi doborît! Mai încercaţi cu un ministru, mai băgaţi o tură de dejetesizare, mai găsiţi nişte bani pe care să-i faceţi pierduţi, nişte publicitate, un pic de roşu în obraji, două-trei discursuri habarniste de învestire, un stripper, ceva, un toboşar, mai daţi un zar, mutaţi un politruc trei căsuţe pe tabla asta imensă cît o ţară pe care jucaţi “nu te supăra, frate române”, hai că se poate! Pînă atunci, însă, luaţi de aici nişte medalii! Un legionar cu un dinte rupt, un sîrb fără burtă care ne învaţă să ieşim de sub căruţe de goluri şi un marocan. Un tip mic şi vînos, întunecat şi luminos. Un băiat care ţine prima pagină la sport şi la scandaluri. A cărui soţie bătea televiziunile cu un ochi veşnic umflat, dar care zice că i-a ţinut pumnii. Un naufragiat de fiecare dată cînd găsea ţărmul. Un campi-om, bun şi rău. Un băiat de care n-am avut grijă şi care acum se întoarce să ne bîntuie.

Drăgulescu a devenit vedeta anului din motivul pentru care cei mai mulţi dintre noi iau cîte un emetiral şi se scufundă în trafic zi de zi: pentru bani. Un multiplu campion mondial, vicecampion olimpic, 26 de medalii cu totul, se reapucă de şuruburi prin aer la aproape 30 de ani, cu un gît de porţelan, ca să poată să trăiască la nivelul pe care-l merită. E chemat să dea pensia alimentară de tabloide şmechere, dar pe noi ceilalţi nu ne convoacă nimeni la decenţă. Un asemenea monument îşi pune viaţa în pericol, conform medicilor români, ca să nu ajungă la mila cine ştie cui. Ca să nu facem poveşti lacrimogene din viaţa lui, “O stea în mizerie”, “Salt în uitare”, “Săritura ultimei şanse”, sertarul cu titluri e burduşit, dar Marian nu vrea asta, vrea să aibă dreptul la greşeală, la orice prostie, pe mîna lui, pe braţul lui. E fabulos cum ne-a dat peste ochi cu titlul de “comănecist”. “Nu sînt o legendă! Nu mă comparaţi cu Nadia! Eu sînt doar un tip norocos”. De fapt, noi sîntem norocoşi. Că nu ne bate obrazul. Că nu e o icoană, ci un alt tip de la stop. Că nu urlăm noaptea de atîta prostie. Drăgulescu îngropat sub medalii, Drăgulescu şi derapajele lui. Acelaşi Drăgulescu, omul care cere cu disperare dreptul de a trăi bine într-o lume în care dacă un tembel ca Maradona ar alege să-şi taie gîtul probabil că din el ar ţîşni o arteziană de dolari.

Nu ştim, nu vrem sau nu putem să muncim decît ameninţaţi cu biciul

Mila lui Stankovici e insuportabilă. Omul e vizibil jenat cînd vorbeşte de români. Îi pare rău de noi. Îmi vine să-i trag un pumn prin televizor. Înainte, însă, ar trebui să sparg oglinda. O dată în plus, însă, vom prefera să spargem televizorul. Cantitatea de blesteme ar fi trebuit să producă deja combustia internă a fiecărui tricolor. Mutu dogorind ca un rug, ca o vrăjitoare, ca un geniu nebun atras de abisurile sticlelor şi ale coapselor. Dar nu se întîmplă asta, altfel ar trebui să devenim şi noi cenuşă. Căci ei au făcut fix aşa cum i-a învăţat ţara.

De ce românii muncesc mai bine în străinătate, iar fotbaliştii sînt mai serioşi decît în ţară? Simplu: acolo există o ţară! Degeaba stăm acum şi îi dăm sfaturi lui Răzvan, ne turnăm cenuşă sau benzină în cap, suduim ca birjarii sau analizăm fin, cu superioritatea tembelissimului “ţi-am zis eu!…”. El sau altul, în acelaşi sistem fără de sistem va trebui să lucreze. Cu noi toţi pe capul lui şi în ADN-ul lui. Nu se poate desprinde de noi pentru că ne reprezintă. Reprezintă România. Orice ar mai însemna asta.

Să lucrezi în România e greu, dar să lucrezi pentru România e groaznic. Îl apreciez pe Răzvan pentru mintea lui deschisă şi bunele intenţii. Habar n-am cît de mare selecţioner e. Înainte să aflăm, însă, va trebui să devină ceea ce nu place nimănui: un dictator. Da, iubiţi concetăţeni, în acest punct sîntem, acela în care democraţia a eşuat în România. Această bucată de România care este fotbalul are, din perspectiva dată, un major avantaj: nu e, n-a fost niciodată şi nu va fi o democraţie. De aceea, dictatura e mai uşor de aplicat. În sport nu merge cu corectitudine politică. Trebuie să fii mai bun, punct. Deci, biciul. Imediat. Acum.

Proiecte dictatoriale de succes: Tadici la handbal fete, Petrescu la Urziceni, Piţurcă atît cît s-a ţinut tare. Atît ne duce fibra. Răzvan a reuşit pînă acum în singura alternativă a dictaturii: disciplina asumată în faţa unui inamic, Copos, la Rapid. Revoluţia internă, tramvaiul, degetul. O dictatură, dar autoimpusă. Există însă o mică problemă cu dictaturile şi revoluţiile: nu durează. Dar pînă la urmă ce durează la noi?

Infamul 0-5 e, de fapt, un imens noroc. Ocazia uriaşă de a o rupe cu mişto-ul generalizat. Cu “bagă-l pe-ala, vezi şi de ăla, mă doare aia”. Răzvan e Mircea Lucescu în ‘81. Îi trebuie o mînă de oşteni cu suflet, dacă nu şi valoare, şi să meargă la moarte. Aşa ar mai avea o şansă să trăiască.  
 

De ceva timp, stadioanele noastre par goale de spectatori şi de sens

Teatrul TV, altceva decît Home Theater, a părut la început o chestie practică. Pe atunci n-aveai cola şi floricele. Îţi făceai un ceai, te aşezai şi visai. După o vreme, însă, se instala o senzaţie apăsătoare de vis la rece. Devenea, cum să zic, confortably numb. Nu din vina lui Cehov (de obicei). Lipsea vitalitatea tăcerii unei săli, încremenirea atentă a publicului. Cît de buni erau actorii, şi erau, jocul lor ajungea dincolo de ecran sec şi fad. Era mai mult decit nimic în serile lungi. Dar nu decolai. Nu trecea curent. Făcea două-trei scîntei şi-apoi întuneric.

Acolo e şi fotbalul văzut prin sticlă. Acolo unde e demult politica, cu cetăţeni desprinşi de aparatul care îi reprezintă, care nu mai au mult şi vor ajunge la ficţiunea lui Saramago, să voteze toţi în alb. E vina lor că au ales o clică nedemnă să îi reprezinte? Da! Dar asta nu face evidenţa mai puţin evidentă. A ajuns şi la fotbal, iată. O prăpastie se adînceşte literalmente cu fiecare zi şi fiecare vorbă între managementul/ patronatul cluburilor şi cei care pretind că sînt susţinătorii acelor culori. În Ghencea şi Ştefan cel Mare suflă vîntul sau înjurăturile. Craiova e pustie, îngheţată. Stadioanele arată ca la sfîrşitul lumii  vetuste, jerpelite şi, mai ales, pustii. Goale de spectatori şi de sens.  Echipele sînt de multe ori prinse în această linie a frontului, terenurile înconjurate de stafii. Există oameni, dar ei sînt acolo pentru a încerca să închidă. definitiv porţile. Sînt oameni cu misiune. Ceilalţi au dezertat. Sînt la televizor. Cît mai sînt. 

La oficiala cu geamuri securit se fumează trabuce sau se mănîncă brînză. Cîteodată se ciocneşte şampanie în coruri de înjurături venite de jos. Oficiala pare un OZN care aterizează în ziua meciului în capul unei tribune, apoi îşi ia zborul înapoi în cerurile lui înalte. Nimic nu mai are legătură cu nimic. Ceva important s-a rupt, ideea că o echipa, un blazon, reprezintă un trib. Pînă cînd Becali a luat fularul alb-roşu, iar Borcea a trecut la intimităţi cu omul din Pipera. Pînă cînd a fi fan a devenit o meserie plătită. Pînă cînd antrenorii au ţopăit ca la şotron de la o rivală la alta. Pînă cînd o vorbă şmecheră a ajuns să valoreze mai mult decît un gol în vinclu. De fapt, pîna cînd în sala de bal a comunităţii s-a instalat un butic. Şi datul din buric.

E o luptă surdă, fără buni şi răi, ca la Tarantino. Nu ştim cine va cîştiga, dar e clar cine va pierde. Copilul din reclama aia tîmpită.        
 

Echipa de handbal feminin e cea mai statornică amantă a pasiunilor noastre naţionale

Riegelhuth se desprinde din frăţia inelelor semicercului nordic şi se repede asupra pămîntului interior părăsit de hobbitele înspicate. Fuge de parcă o armată de Uruk-hai ar fi pe urmele ei. Cum naiba am ajuns iar la asta? Aveam 7 goluri, a rămas unul, şi ăluia îi tremură chiloţii pe el. Linn-Kristin nu se îndreaptă deloc lin către spaţiul cel mai intim al unui popor sportiv: poarta. Ţopăie ca o elfă cu codiţele în vînt, de la semicercul lor pînă la al nostru sînt doi paşi şi vreo două decenii. Un contraatac e o condamnare la moarte, un pistol la tîmplă. Clipa în care îţi curge toată istoria prin spatele ochilor. Medalia pierdută în ‘93 şi sfertul de finală ratat dupa  plus 5 goluri la pauză în ‘95, mereu cu Norvergia. Semifinala rătăcită cu Danemarca în ‘96, cu 3 goluri avans în ultimele două minute. Jocul de groază cu Franţa şi cel de necaz cu Austria în ‘99, trei medalii topite succesiv în fracţiunile ultimelor secunde. Rusia în 2000 şi în 2005. Germania în 2007. Timpul repezit de pe teren se dilată înăuntru. Riegelhuth se crispează, cavaler plutind pe calul invizibil în semicerc, necruţător în faţa pedestraşului damnat de la picioarele ei. E ca un arc. Trage, închid ochii. Cînd îi deschid, ale noastre sînt pe jos. De bucurie. Săgeata a făcut fîs. Am scăpat, am scăpat ! “De data asta”, îmi şopteşte sinistru în ureche un Gollum.

Fetele se joacă mereu cu inimile. Aşa sînt fetele. Au cîştigat Cupa Mondială, dar cu ele nu ştii niciodată ce cîştigi şi ce pierzi, dacă dramele pe care le compun frenetic, cu talent reînnoit de la o generaţie la alta, scenariile care ne desfigurează interior, nu sînt tocmai raţiunea pentru care echipa acestor fete e cea mai statornică amantă a pasiunilor noastre naţionale. Handbalistele ne-au scrijelit pe sub piele povestea lor. N-au cîştigat niciodată aurul. O fi asta raţiunea pentru care nu ne putem desprinde în veci de ele?

România nu poate fi campioană mondială. E o afirmaţie gravă, dar eliberatoare. În felul ăsta sîntem absolviţi de o eternă aşteptare şi ne putem bucura. Căci logica e: bucurie  > performanţă, şi nu performanţă  > bucurie. Tropăim nervos înaintea unei competitţi, cu privirea încruntată către titlu. Păi, nu, proastă idee ! Mergem să cucerim cîte o lume, dar ar trebui mai degrabă să o stăpînim pe a noastră. Şi ceilalţi să ne-o cucerească, dacă pot. Pe pămîntul ăsta noi dănţuim, ia să vedem cine rezistă prins în jocul nostru! În sport, bucuria ta e un mare tiran pentru alţii. Şi cînd vom înţelege asta, bucuroşi le-om duce toate!

E distractiv si instructiv sa vezi ca obstinatia credintei in existent unei cabale a presei impotriva publicului face epoca. Persist sa afirm ca seria dezbaterilor despre prezenta lui Becali la televizor scoate la suprafata o situatie schizofrenica. Exista citeva sute bune de comentarii care damneaza orice contact cu patronul Stelei, si un continegent de citeva sute de mii de oameni care se incapatineaza sa-i caute aparitiile. Comparatia bruta a numerelor n-are rost, cei care blogheaza pot reprezenta opiniile mult mai multora, pe cind la televizor se uita, fara rest, toti cei care vor. De aici putem trece la nivelul urmator. Exista doua popoare ? Exista mai multe popoare ? E vreo legatura intre ele ? Se intimpla ca indivizii sa migreze dintr-un popor in altul ? Intrebarile ne indreapta spre un subiect care infioreaza : ce fel de natiune sintem ? … Sintem ? Cu mine sau fara, cu altii sau cu altele, media TV comerciala isi va pastra ca reper ratingul. Televiziunea exista pentru a fi vazuta.

Si atunci care dintre popoare cistiga batalia pentru rating seteaza sau reseteaza televiziunile. Cit de vinovate ar fi posturile TV in demersul lor tabloid, ele vor reactiona instant daca va veni un semnal, cit de mic, de la buton. Pentru care, ma repet, intind nenumarate nade. Ma incapatinez sa cred ca indiferent cit de autentice sint strigatele dupa moralitatea de grup si caracterul educativ al televiziunilor, ele nu ramin decit demersuri utopice. Sursate de la perconceptia ca organe sociale sau profesionale se pot schimba radical fara o evolutie a intregului corp. Care se misca bezmetic tocmai pentru ca, vezi ideea de mai sus a popoarelor, la noi nu stie stinga ce face dreapta.