ParMANgeria

Cu cât sunt mai mulţi banii, cu atât umbra din spatele lor riscă să fie mai mare

20 de milioane de euro, plus sau minus. Trasferurile lui Man şi Mihăilă la Parma au produs o mică avere. Într-o lună şi un pic plafonul a explodat. Ciugulelile de câteva sute de mii, un milion, poate ceva mai mult au fost făcute de ruşine. Iată că putem vinde şi noi pe bani serioşi!, vor jubila cei care şi-au păstrat o credinţă vecină cu religia în tunuri de mare calibru. Cei doi sunt speranţe solide ale unui fotbal care îşi atinsese cel mai de jos nivel al ultimelor trei decenii de prăduială, un fotbal lăsat în stare de schelet, ros până la os de termitele numite „creditori”. „Cămătari”, după denumirea dată lor de Lupescu. De aceea, aceste sume care ar trebui să fie dovada unei calităţi intrinsece a „mărfii” reprezintă o spărtură în nori. Ne cuprinde un sentiment de bucurie. Nu sunt banii noştri, dar speranţele nu ni le poate lua nimeni. Sau da?

Americanul cu buzunare largi

Operaţiunea Parma intrigă. În 2020 un american simpatic pune mâna pe o echipă cu nume, dar fără mare prezent, investeşte imediat aproape 80 de milioane de euro într-un vagon de jucători. Pentru că echipa se zbate la retrogradare, demite antrenorul, instalează altul, îl demite şi îl reinstalează pe primul. Apoi bagă iar mâna în buzunar şi îi ia pe cei doi români, pe sume pe care aceste FCSB şi Craiova nu au mai transferat jucători vreodată, din motive obiective. Compatrioţii noştri cu crampoane sunt constant eşecuri pentru cumpărătorii lor. Domnului Krause pare însă că nu-i pasă.

Să ne gândim!

Sau nu are habar de locul în care a aterizat? Tipul, american adevărat, pune chiar el mâna pe telefon şi îl sună pe Becali ca să ungă transferul lui Man. Chestie care nu se prea face, dar, deh, jucărie nouă… Man, abia sosit, debutează câteva minute într-o altă înfrângere a Parmei. La final, antrenorul său îşi ceartă deschis clubul: ” Eu am cerut jucători gata să intre, aşa mă înţelesesem cu conducerea”. Să ne oprim. Să privim. Să ne gândim.

Show Motion

Pentru că ne pasă de aceşti jucători avem obligaţia să nu ne punem vălul entuziasmului pe ochi. În fine, măcar nu pe amândoi. Parma arată, în cel mai bun caz, ca o echipă care nu ştie ce vrea, un hăis-cea. În cel mai rău, a „mani pulite di soldi”. Dl. Krause o fi având bani de pierdut, iar nişte băieţi deştepţi, de care fotbalul nu duce lipsă, s-au prins repede. Ştiu un club francez de primă mărime care ar fi fost interesat de Man, dar auzind preţul cerut a crezut că nu aude bine. Nişte fraieri, evident. Sigur, există şi posibilitatea ca la Parma totul să fie o investiţie, un incubator în care să fie crescuţi tineri talentaţi pentru a fi vânduţi cu profit. Doar că deocamdată clubul arată a parc de distracţii fără vizitatori, în care săptămânal apare o nouă atracţie. Dacă e aşa, asta nu e o veste bună pentru cariera celor doi băieţi ai noştri.

Să nu ne facem iluzii?

Mihăilă şi Man au nevoie de un loc în care să fie bine instruiţi, ghidaţi fizic, psihic şi tactic în ritm de război pentru a se adapta iute unui fotbal nemilos. Cui îi pasă de ei trebuie să-i fie frică pentru ei. Experienţa ne spune că malaxorul vestic sparge „oasele” românilor ca pe surcele. Şi cu cât iluziile sunt mai colorate, cu cât suma de transfer mai „wow!”, cu atât depresia va fi mai mare dacă cei doi nu se impun. Vorbesc, sigur, despre sentimentele oamenilor invizibili pentru care nu plăteşte nimeni niciodată nimic, dar care achită zilnic pentru acest fotbal. Patronii vor rămâne cu banii, fotbaliştii cu salariile rostogolite ani de zile de la un împrumut la altul, indiferent de cum joacă, iar toţi ceilalţi cu buza umflată. Ce, vi se pare imposibil?!

He, he, he, he, he, he, he! He, he, he!