Ultimul pe 2010

Deoarece anul se apropie de final, mă întreb care au fost, profesional vorbind, cele mai importante lucruri care mi s-au întîmplat pe parcursul lui 2010? Mi-e greu să răspund pentru că mi-e greu să selectez.

Ar trebui probabil să încep […]

Deoarece anul se apropie de final, mă întreb care au fost, profesional vorbind, cele mai importante lucruri care mi s-au întîmplat pe parcursul lui 2010? Mi-e greu să răspund pentru că mi-e greu să selectez.

Ar trebui probabil să încep cu experienţa de la Mondialele de fotbal din Sud-Africa, de unde am reţinut, dincolo de spectacolul sportiv, vacarmul vuvuzelelor. Trompetele alea îmi mai răsună şi astăzi în urechi, îmi bîntuie somnul. Am descoperit, de fapt, am redescoperit, o ţară între hotarele căreia cetăţeni diferiţi sub toate aspectele, culoare, limbă, religie etc., încearcă să trăiască împreună şi, surprinzător, reuşesc de minune. Printr-un efort comun, ridică o lume ce, împotriva unor opinii neavizate, a luat-o mult înaintea altora.

În treacăt fie spus, m-a impresionat respectul evlavios pe care, fără excepţie, localnicii i-l arată lui Nelson Mandela. M-am străduit să înţeleg motivul în numele căruia albii, doar 11 la sută din populaţie, continuă să-l venereze pe cel supranumit Madiba, Părintele Naţiunii. Cred că am înţeles: pentru că primul preşedinte de culoare din istoria Africii de Sud a ales calea toleranţei între rase, a îngăduinţei, a concordiei. A refuzat să se răzbune pe albii care-l aruncaseră în puşcărie vreme de 27 de ani! Nu le-a confiscat nimic, le-a lăsat proprietăţile şi afacerile, chiar le-a încurajat.

„Toate casele mai răsărite din Africa de Sud, îndeobşte cele din cartierele rezidenţiale, sînt protejate cu reţele de sîrmă electrificată şi cîini dresaţi. Albii se tem cu precădere, ca şi cum ar cunoaşte proverbul românesc: paza bună trece primejdia rea”, din „Viaţa sub cheie”, reportaj din Africa de Sud, iunie 2010

Dacă mă gîndesc bine, cel mai tare m-au marcat în 2010 revederile cu FĂNUŞ NEAGU ŞI CU RADU COSAŞU, care mi-au oferit privilegiul unor lungi convorbiri purtate într-un salon de spital şi, respectiv, într-o cafenea din centrul Bucureştiului. Mă tem că am folosit impropriu, ca şi cînd m-aş fi uitat la nişte fotografii mişcate, termenul de interviu. Asta în ideea că ambii scriitori legendari, ei înşişi autorii unor biblioteci cuprinzătoare, mi-au dat adevărate lecţii de viaţă, tulburătoare prin inteligenţă şi înţelepciune. Cu voia dumneavoastră, reiau cîte un fragment din acele dialoguri imposibil de uitat.

„M-a apucat lehamitea pentru că sportul, în general, şi fotbalul, în special, nu mai sînt ce-au fost. Diferenţa între fotbalul de acum 15-20 de ani şi cel de acum e ca de la cer la pămînt. Atunci jucau să fie fericiţi, acum joacă să fie bogaţi”, din interviul cu Fănuş Neagu, aprilie 2010

Fănuş Neagu: „Noi am crescut în cultul clasicilor, despre care tinerii habar n-au. Nu mi-o lua în nume de rău, dar am impresia că tinerii de azi ne privesc cu indiferenţă, ba uneori ne şi urăsc. Parcă le-am fi făcut un rău”

Radu Cosaşu: „M-am născut într-o limbă şi n-aş putea funcţiona în alta. Pentru că n-aş putea gîndi şi nici scrie în ea. Am supravieţuit aşa şi nu privesc înapoi cu regret, dar nici înainte cu speranţă”.

„Am scris totdeauna numai de mînă şi cu creionul. Fără pix, fără stilou. Cu cît creionul se toceşte, cu atît mă ataşez mai tare de el. Cînd îl înlocuiesc, mi se rupe ceva în suflet”, din interviul cu Radu Cosaşu, octombrie 2010

Articolul de faţă e ultimul pe care-l scriu în 2010, aşa că vă urez de pe acum un 2011 mai bun şi mai rodnic! Cum urmează să ne reîntîlnim spre jumătatea lunii ianuarie, vă doresc tuturor sănătate, linişte, noroc şi iubire. Nu vă pierdeţi speranţele şi luptaţi pentru ele! La mulţi ani!