Punctul 1. Laurenţiu Rus este dinamovist convins. Laurenţiu Rus ne oferă o explicaţie ca să vedem că astfel stau lucrurile. Aceasta nu lasă loc dubiilor. Cînd vii la Dinamo, înjuri pe Steaua, spune Laurenţiu. El susţine că aşa procedează toţi cei care vin în Ştefan cel Mare sau cei care au fost crescuţi acolo. Înjuri temeinic marea rivală şi te-ai legitimat ca dinamovist.

Punctul 2. Laurenţiu Rus se pregăteşte pentru marele derby. Întrebat de colegii care l-au intervievat dacă se gîndeşte la cineva anume de la Steaua care ar putea reprezenta un pericol special, băiatul nostru rosteşte numele lui Martinovici. “Am auzit că a tot dat goluri din faze fixe. La meciurile steliştilor nu m-am uitat, că nu prind postul care transmite meciurile lor.”

Punctul 3. Laurenţiu Rus aşteaptă ceva anume din partea lui Cristi Borcea. Să vină la meci şi nu cu mîinile goale, ci cu o primă frumuşică. Ca să ne motiveze mai mult, adaugă Laurenţiu.

Scurte comentarii la punctele 1, 2 şi 3.
Punctul 1. Eşti (devii) dinamovist sau stelist nu pentru că înjuri pe Steaua, respectiv pe Dinamo. Dragostea sau ataşamentul pentru blazonul şi suporterii unei echipe nu se măsoară în cuvinte triviale. Nu ajung cîteva scandări obscene pentru a deveni dinamovist. Dinamoviştii de dată recentă şi cu contract de prestări servicii ca Laurenţiu Rus nu fac diferenţa dintre adversari şi duşmani. Între un rival şi un inamic. Pentru Dinu, Dumitrache, Radu Nunweiller, Răducioiu ori Lupescu, cei de la Steaua nu erau cei care trebuie înjuraţi. Erau cei care trebuie învinşi. Cu orice preţ fotbalistic, nu rupîndu-le picioarele. Diferenţa între un rival şi un duşman este enormă. Este diferenţa dintre, să zicem, muzician şi muzicant. Sau dintre un fotbalist şi un jucător de fotbal.

Punctul 2. Laurenţiu Rus face paradă de ignoranţa lui. Sau îşi propune să fie ironic. Dacă într-adevăr nu a văzut golurile lui Martinovici este foarte grav. Necunoaşterea adversarului (fie şi ăla pe care îl înjuri) reprezintă un mare handicap. Nu un motiv de mîndrie. Una e să sfidezi pe cineva căruia îi cunoşti calităţile şi defectele, alta e să te dai cocoş de dragul băieţilor din galerie. Care, fie vorba între noi, nu mai muşcă momeli din astea.

Punctul 3.  Orizontul de aşteptare al celor care cred că devin dinamovişti, stelişti ori rapidişti înjurîndu-şi rivalele istorice se rezumă la “prime frumuşele”. Acestea sînt plătite de patroni/acţionari/finanţatori care, mai mult sau mai puţin, au cam acelaşi registru de interpretare a vieţii cu jucătorii din subordine. Pentru Laurenţiu Rus şi partenerii lui de înjurături, derbyul cu Steaua e prilej de bucşire a buzunarelor. Sigur că oamenii trebuie să cîştige, să îşi ia salariul, să obţină prime, dar ideea participării la marele derby este alta.

Punctul 4. Suma aritmetică a punctelor 1, 2 şi 3 explică de ce marele derby nu mai este ce a fost odată. Ignoranţă amestecată cu miştocăreală, superficialitate, paradă de sentimente false, meschinărie, lipsă de repere morale. Şi ar mai fi, dar mă opresc că mă prinde meciul scriind.

Cînd alţii fugeau spre Barcelona sau Madrid, el pleca în Serie B cu Juve. S-a retras înainte să devină o povară cu nume de legendă

Del Piero s-a retras, Van Nistelrooy s-a retras şi el. Inzaghi, Gattuso, Zambrotta şi Nesta şi-au luat adio de la Milan şi de la fotbal. United şi-a luat adio de la titlu, iar City l-a cîştigat, prilej pentru genialul Tevez să-i ureze ceva lui Sir Alex:  “R.I.P. Fergie!” Exceptînd tîmpenia afişată de argentinianul noii campioane a Angliei, lumea fotbalului a trăit despărţirea de nişte mari jucători cu tristeţe şi melancolie. A fost un sfîrşit de săptămînă cu multe lacrimi, care au udat atît gazonul, cît şi cimentul tribunelor.

Nu aş vrea să insist asupra mesajului transmis de Tevez. Nici foarte mult asupra deciziei milaniştilor mei dragi de a-şi odihni, în sfîrşit, ciolanele glorioase, dar atît de bătrîne. La rossoneri era ceva care începuse să semene a instituţie geriatrică, aşa că oricît de dureroasă a fost despărţirea, regretul care rămîne este acela că nu s-a produs mai repede. Sau că nu a fost impusă în urmă cu cîţiva ani de Galliani. Aş fi zis de însuşi Berlusconi, dar se pare că miliardarul organizator de orgii şi amator de operaţii estetice a fost chiar promotorul stilului vintage la Milan.

Del Piero a trimis şi el un mesaj către suporterii lui Juventus. Un mesaj asupra căruia merită să zăbovim. După 704 meciuri şi 19 ani petrecuţi în tricoul lui Juve, atacantul de 37 de ani a simţit că e timpul să se oprească. Nu a fost povară nici o secundă pentru echipa căreia i-a dăruit cei mai frumoşi ani. A văzut cum vin şi pleacă antrenori, cum apar şi se duc generaţii de jucători. A supravieţuit modelor, a fost renegat, apoi adulat. A fost uitat şi a fost salvator. Şi-a ucis naţionala în finala Euro 2000, cînd a ratat în două rînduri golul desprinderii de Franţa. A înscris, în schimb, un gol în poarta Germaniei în semifinala Cupei Mondiale din 2006, apoi a transformat un penalty la loviturile de departajare în finala cu obsesiva Franţă. Cîştigată.

Del Piero a rămas la Juve atunci cînd Bătrîna Doamnă lua drumul diviziei secunde după scandalul Calciopolli. Ieşise campion mondial cu Italia, avea 31 de ani şi avea oferte să plece la mai bine. Împinsă pe marginea prăpastiei de Luciano Moggi, Juve intra într-o perioadă de austeritate, de reconstrucţie şi de recuperare a prestigiului. Atunci cînd Zambrotta cu Thuram plecau degrabă la Barcelona, pe cînd Cannavaro fugea spre Madrid, iar Ibrahimovici făcea ibracadabra şi se îmbrăca în tricoul nerazzurro, Del Piero rămînea la Juve. Nu singur, alături de Buffon sau de Nedved. Pe salarii mai mici, în Serie B, cu un viitor incert în faţă şi un trecut pus sub lupă în spate.

Titlul cucerit acum cu Juve încheie mesajul nescris al lui Alex Del Piero. Există lucruri mai importante în viaţă decît salariul. Mai de preţ decît contul din bancă. Onoare, demnitate, loialitate. Modestie. Iubire. Iubire, iubire, iubire.

On topic. Cristi Chivu e nemulţumit de noul contract propus de Inter. “Clubul nu ne-a satisfăcut solicitările”, spune impresarul. Cristi, oare clubul acesta nu “ne-a dăruit ceva mai de preţ”?

S-au întors. Nu au obosit, nu şi-au pierdut inspiraţia. Şi-au păstrat obiceiul ciudat să scoată aur din piatră seacă.

Nu am premeditat nimic, dar uneori coincidenţele lucrează pentru noi. S-a întîmplat că în aceeaşi zi în care fetele de la gimnastică se reîntîlneau cu aurul unei competiţii importante să fie publicată în Gazetă şi discuţia pe care am purtat-o recent cu Andreea şi Cristi Frîncu. Despre isprăvile echipei antrenate de Belu şi Bitang ştiţi cu toţii, e foarte posibil să nu fi citit interviul-reportaj cu Andreea şi Cristi, doi oameni care au făcut mare performanţă în meseria de informaticieni. Din dialogul meu cu ei se desprindea printre multe altele şi ideea spiritului de echipă. A lucrului în echipă. A lucrului bine făcut în echipă.

Andreea şi Cristi au fost campioni la locul de muncă - Intel şi Google, deci nu chiar orice fel de loc de muncă! -  şi, încercînd să îmi explice cum se petreceau lucrurile pe acolo, prin State, au apelat la o comparaţie din gimnastică.

“Concurăm şi individual, vrem să ne clasăm fiecare cît mai bine, dar echipa este mult mai importantă. Echipa contează în primul rînd”, îmi explicau ei, după ce îmi povestiseră cum au învăţat să schimbe în bine ceva care mergea rău. Fără să te plîngi, fără să aştepţi să vină schimbarea peste tine din cer. Echipa înainte de toate. Dincolo de orgolii personale, deasupra trufiei care cîteodată ne întunecă dreapta judecată. “Ne ajutam, nu ne decimam. Gîndeşte-te, cum e să alergi suta de metri de unul singur şi cum este să o alergi cu cineva care te stimulează, care te ajută să te autodepăşeşti”.

M-am gîndit. Am ajuns repede la concluzia că este potrivit să vorbim şi despre echipa care antrenează echipa de gimnastică a României. Belu şi Bitang sînt o echipă. Experimentată, calificată, cu soluţii acolo unde alţii nu văd decît prilej de lamentaţii. Au fost şi au rămas o echipă, deşi destui anticipau că întoarcerea lor la “munca de jos” va fi un eşec. “Specialiştii” citiseră în ei o oboseală cronică, imposibil de alungat după nişte ani de pauză, pe parcursul cărora păreau că s-au ascuns la umbra propriei glorii. Se şoptea că acceptaseră funcţiile din înalta administraţie a statului tocmai pentru că şi-au consumat rezervorul de inspiraţie. Şi din cauză că se temeau pentru că nu mai au material uman.

Înţeleg că Europenele de la Bruxelles sînt încălzirea pentru Olimpiada de la Londra. Acolo ne aşteaptă chinezoaicele şi americancele, plus rusoaicele bătute de Sandra şi Cătălina foarte aproape de locul (Waterloo) în care însuşi Napoleon pierdea titlul continental. Cred în priceperea Marianei Bitang şi a lui Octavian Belu, în pasiunea care i-a adus înapoi în sala de antrenament, locul acela în care  munceşti nevăzut şi neştiut, munceşti, munceşti, tu şi fetiţele cu sacîzul de pe mîinile şi picioarele lor numai fibră. Cred în ei, în forţa lor de a se schimba, de a abandona resentimentele şi de a merge înainte sfidînd oboseala, blazarea, nedreptăţile. Cred în ei pentru că ei ştiu ce fac.