Ai noştri tineri

Robert Vîlceanu a fost pus la păstrare de Victor Piţurcă. Îl aşteptăm să se maturizeze. Cît? Pînă pe la 25-26 de ani

Robert Vîlceanu şi-a luat-o în cap. Să luăm de bună mărturia selecţionerului, care selecţioner a preluat informaţia de la Costel Gîlcă, omologul de la naţionala Under 17. Component de bază al acesteia, tînărul stelist ar fi avut o atitudine nedemnă de principiile eticii şi echităţii fotbalistice faţă de antrenorul de la lot. “Din păcate, nu a reacţionat aşa cum trebuie”, a povestit Piţurcă. Mister. Nu Mister Piţurcă, mister în sens de taină. Poate că Vîlceanu a fost ireverenţios sau chiar obraznic. Poate şi-a dat cu gel în exces pe păr. Ori nu s-a înhămat la efort fiindcă mîncase prea mulţi hamburgeri udaţi cu cola la fast food. Nu avem de unde să ştim. Poate toate la un loc, chit că Robert părea un băiat la locul lui.

Curios este că în cazul Robert Vîlceanu nu presa a fost găsită vinovată. Cel puţin deocamdată. De obicei, acesta era reproşul antrenorilor şi al conducătorilor din fotbal. Voi îi faceţi mari, iar ei au caş la gură şi gărgăuni în cap. Din cauza voastră le cresc corniţele şi aerele de vedete, prea îi băgaţi în seamă. Şi tot aşa. Dar poţi să îi contrazici? Cum scoate capul un tînăr fotbalist care dă o pasă frumoasă amintind de Dorinel şi un gol din lovitură liberă care seamănă cu execuţiile lui Hagi, noi sărim şi tragem la foc automat cu epitetele.

Nimic mai adevărat. Vestea tristă pentru gardienii jurnalismului scorţos-doct este că peste tot în lume se întîmplă aşa. Cei promiţători sînt vînduţi de media ca pepite aurifere. Cei care au confirmat deja devin figuri epice. Apoi, intră în scenă impresarii. Ziariştii caută figuri noi, vedete în devenire, capabile să împrospăteze peisajul băltit al unui fotbal suprapopulat de balast de import. Lumea care citeşte ziarele de sport şi care vede meciurile vînează şi ea aceste personaje. Este şi interes profesional, şi simpatie dezinteresată în felul acesta de a promova imaginea tinerilor. Bineînţeles că uneori ne înşelăm şi vindem iluzii de-o seară. Se mai păcălesc Pep şi Mourinho, Iordănescu şi Piţurcă, darămite noi!

Distinşii noştri oameni de fotbal de viţă veche ne ceartă, prefăcîndu-se că nu înţeleg cît de important este a forţa lansarea puştilor înainte să le treacă toate coşurile de pe faţă. Mai mult, îşi ascund blazarea în discursuri despre răbdare. Despre maturizare. Aşa ajungem să avem fotbalişti-speranţă la 25-26 de ani. De aceea, aştept ca la returul semifinalei de Cupă dintre Dinamo şi Steaua să nu fie doar o luptă pentru calificarea în ultimul act, ci un act de curaj profesional al antrenorilor. Ar fi frumos ca Stoican şi Reghecampf să se bazeze pe tinereţea lui Lazăr, Rotariu, Filip, Stanciu, Iancu sau, de ce nu?, Vîlceanu mai mult decît pe mutări tactice de anulare a adversarului. Este miza reală a acestui Dinamo-Steaua. Ar fi la fel de frumos ca şi Lazăr, Rotariu, Stanciu, Iancu sau Vîlceanu să înţeleagă ce înseamnă să joci la Dinamo, la Steaua, la naţională. Şi dacă nu înţeleg, să li se explice. Pînă le va cădea tot gelul din păr.

Gripa

Un virus nemilos i-a lovit pe fotbaliştii Stelei înaintea, în timpul şi după meciul contra Vasluiului

De departe cea mai sănătoasă echipă din campionatul nostru, Steaua s-a stricat la stomac taman cînd era să bată toate recordurile de invincibilitate şi credibilitate ale Ligii 1. Şi în faţa cui? A unor grevişti care şi-au întrerupt acţiunea de protest din motive la fel de ciudate ca şi apariţia virusului buclucaş al partenerilor de întrecere din Ghencea. 5 dintre oamenii importanţi antrenaţi de Laurenţiu Reghecampf au acuzat grave probleme de sănătate, fapt care i-a împiedicat pe Tătăruşanu, Adi Popa şi Răduţ să intre pe teren, în timp ce Pîrvulescu şi Chipiciu au cedat după pauză locul în formaţie unor coechipieri mai sănătoşi. Teoretic, cel puţin, fiindcă Latovlevici a jucat de 3 (nota 3, nu cît 3!), iar Grădinaru, înlocuitorul lui Alex Chipiciu, de 5, fiind luat la ochi şi de Anghel Iordănescu, mare fan al lui Gabi Iancu.

Dar cum nu e bine să vorbim după ureche, hai să purcedem la o scurtă analiză medicală, în conformitate cu simptomele consacrate ale virusului stomacal, cunoscut în popor şi sub numele de gripa stomacului (burţii).

APARE DE OBICEI în urma epidemiilor declanşate pe vasele de croazieră şi sînt întîlnite şi în creşe, şcoli, tabere sau cămine. Deoarece Steaua nu a revenit dintr-o croazieră pe un pachebot de lux şi, în pofida comportamentului infantil al preferatului lui nea Puiu, nu seamănă totuşi cu o creşă, nu rămîne decît varianta unui sabotaj intern sau a unei mîncări prea săţioase. Ori a unui aliment toxic. Cum ar fi, de exemplu, îngîmfarea.

MANIFESTĂRILE BOLII. Crampe stomacale, greaţă, vărsături, diaree, uneori febră şi frisoane. Posibil dureri de cap şi de muşchi. Deşi prezent pe teren pe întreaga durată a partidei, prin nonevoluţia lui Cristi Tănase pare pacientul etalon al simptomelor prezentate. Şi el cu nota 3 în Gazeta de sîmbătă.

BOALA ESTE EXTREM DE CONTAGIOASĂ. Se poate lua inclusiv după un dialog faţă în faţă cu o persoană infectată, chiar dacă aceasta nu a trecut în prealabil pe la o casă de pariuri sportive.

N-A FOST DESCOPERIT NICI UN VACCIN pentru prevenirea acestui virus care face posibile rezultate pur şi simplu halucinante în fotbalul mondial. Cu toate acestea, organisme specializate ale FIFA şi UEFA lucrează cot la cot cu oameni de ştiinţă angajaţi de Organizaţia Mondială a Sănătăţii pentru găsirea unui antidot. Fapt dovedit statistic, tulpinile cele mai rezistenta ale virusului cu pricina au fost localizate în Asia.

PENTRU CĂ BOALA ESTE DECLANŞATĂ DE UN VIRUS, antibioticele sînt ineficiente. Nici noi, microbiştii vechi, carevasăzică obişnuiţi cu tot felul de organisme care îmbolnăvesc fotbalul, nu ştim care este cota de veridicitate a unui meci sau altul. De data asta a oscilat între 18 şi 25 pe o victorie a greviştilor sănătoşi. Cotă de cotă, măi tipsterilor!

REFACEREA IMPUNE CONSUMUL DE LICHIDE. Asta spun medicii, dar efectele bolii, ale imaginii penibile nu se şterg mult timp, indiferent cîtă apă curge pe Dîmboviţa.

Şi o veste bună la sfîrşit. MAJORITATEA SUFERINZILOR SE VINDECĂ în două-trei zile, fără a avea alte complicaţii. Asta înseamnă că Lato, Chipciu, Tănase şi ceilalţi vor zburda în returul semifinalei de Cupa României contra lui Dinamo. Dar să nu zicem hop pînă n-am sărit pîrleazul. Sînt viruşi care merg pe scor exact, pe număr de goluri la pauză şi la final. Aşa că deocamdată trebuie să ne dăm bătuţi. Medicina este neputincioasă în faţa naturii. A naturii umane.

Ce a uitat Dudu Georgescu

Acum o săptămînă, Gazeta Sporturilor publica sub semnătura lui Eduard Apostol un interviu cu Dudu Georgescu. Inedit, interesant şi emoţionant interviu cu un personaj fundamental al fotbalului nostru. Gogeterul all time al primei divizii, cu 252 de reuşite, cîştigătorul a două Ghete de Aur şi autorul a 21 de goluri din numai 44 de selecţii la echipa naţională se dezvăluia ca un om uitat şi lovit de nerecunoştinţa semenilor. Printre altele din cauza litigiului cu casa dăruită de regimul comunist ca recompensă pentru performanţele sportive. În special pentru cele două Ghete de Aur. Din păcate, Statul îl răsplătise cu ceva care nu-i aparţinea, ci fusese luat cu japca după 23 August 1944, iar acum foştii proprietari urmează să reintre în proprietatea imobilului.

Reacţia Clubului Dinamo, pentru care Dudu chiar a scris istorie, a fost mai mult decît promptă. În timp record, fostul internaţional a fost cooptat printre consilierii acţionarului Ionuţ Negoiţă şi a fost numit preşedinte al fundaţiei “Dinamo Evolution”. O structură înfiinţată cu scopul nemărturisit de a-i da un loc de muncă lui Dudu Georgescu şi cu scopul declarat de a face legătura între legendele şi viitorul clubului din Ştefan Cel Mare. Foarte frumos. Iar dacă Dudu - care a primit cadou şi un apartament din partea lui Negoiţă (nerevendicabil, sper, de data asta!) se va înhăma la treabă, vom îmbina utilul, plăcutul şi datoria morală faţă de marii noştri sportivi.

Cum ştiam că nici o faptă bună nu rămîne nepedepsită, mai ales dacă pleacă din partea unor ziarişti (despre care ştim că intră cu bocancii în sufletele oamenilor), l-am întrebat pe Edi Apostol dacă a primit vreun telefon din partea lui Dudu Georgescu. La început s-a făcut că nu înţelege. Apoi, mi-a confirmat bănuiala. Nu a primit. Probabil că eroul interviului îşi consumase efuziunile sentimentale în îmbrăţişările oferite lui Ionuţ Negoiţă, cînd primise de la acesta cheile apartamentului.

Dar e bine şi aşa. Nu ne trebuie telefoane de mulţumire ca să scriem despre oameni care ne-au marcat tinereţea cu golurile lor. Cu detenta aceea care sfida gravitaţia. Nu avem nevoie de impusuri să scriem despre acel Dudu Georgescu plutind deasupra unui întreg careu de scoţieni, cu capul depăşind cu jumătate de metru bara transversală. Un gol de o frumuseţe stranie, apoi un atac urît, pe la spate, al unui anumit Miller. Şi mai apoi Dudu ieşind, schiopătînd de durere. Mă durea şi pe mine durerea lui. România-Scoţia 1-1, 1975, pe 23 August. Pentru aşa ceva nu este nevoie de telefoane de mulţumire. Dar dacă sînt, ne fac bine, dragă domnule Dudu Georgescu. Sînt precum cheile de la apartamentul inimii, dacă mă înţelegeţi.