Arlauşchis, Stîlpul şi Hopa Mitică

Giedrius este un om de bun simţ. Printre altele, a învăţat să vorbească româneşte cu “ţ”-uri şi cu “î”-uri. Giedrius Arlauskis este de meserie portar la fotbal, deşi vine dintr-o ţară unde rege este baschetul. Cel mai uşor în acest loc al poveştii ar fi să luăm în braţe clişeul portar măcar parţial nebun şi să explicăm astfel cum a ieşit el pe sub centrări, cum a boxat aiurea şi mai ales cum a luat golul de la  Korobkin. Evităm capcana, observăm că noul portar al Stelei are şi momente mai puţin bune, dar şi sclipiri care salvează şi astupă găurile din apărarea a cărei misiune ar fi tocmai aceea de a-i face viaţa mai uşoară. De a securiza, cum se spune mai nou, poarta proprie.

Fără Arlauskis, dar cu Latovlevici pe post de Hopa Mitică şi cu Szukala stîlp, dar nu al apărării, ci pur şi simplu stîlp, Steaua s-ar fi făcut de rîs în Kazahstan, cu Aktobe. Băieţii antrenaţi de Gîlcă s-au dus cam pe vîrfuri acolo, n-au muncit şi au încercat doar să speculeze.

Bafta ancestrală a Stelei a funcţionat la golul de 2-1 al lui Prepeliţă, cînd mingea a luat spinarea unui adversar şi l-a păcălit pe Sidelnikov, omologul lui Arlauskis. Aceeaşi baftă mai virează cîteodată şi către cei serioşi, aşa că Aktobe a reuşit să egaleze la 2 prin Arzumanian. Scor favorabil Stelei, dar scor avertisment pentru returul de la Bucureşti.

În aceeaşi ordine de idei, este de aşteptat o explicaţie serioasă (tehnică) a lui Costel Gîlcă pentru absenţa lui Sînmărtean. Nu neapărat din “11″ de start, ci pentru insistenţa de a nu-l trimite deloc în teren, deşi mijlocul cu Prepeliţă şi Filip închizători, plus Adi Popa (insistent, dar neinspirat), Chipciu (discret spre invizibil) şi Tănase (promiţător la început, în nota obişnuită, adică mediocră, spre final) a măcinat în gol şi a pierdut mingi cît pentru trei meciuri.

Debutul lui Lemnaru? O treabă de cîteva secunde pentru statisticieni.

Dream Theater. Între vis şi stare de veghe

S-au întors în România după 12 ani. O viaţă de rocker! Între timp, Portnoy s-a îmbarcat pe un Transatlantic unde codul este bătut de Morse. Tot între timp, chiar înainte şi imediat după plecarea lui Portnoy, instituţia Dream Theater a continuat să producă şi să creeze muzică. Greu de spus în ce ordine. Dar momentul scindării nucleului originar Petrucci-Portnoy-Myung trebuie marcat cum se cuvine. Concertul DT de la Bucureşti, parte a “Along for a ride tour” a arătat cum şi în ce fel şi-a continuat existenţa una dintre cele mai marcante trupe de progressive rock din lume. Aş exagera nepermis să zic chiar din toate timpurile? Poate.

Puţini, dar în temă
Dream Theater s-a întors în România după 12 ani. Merita, fără îndoială, un public mai numeros. Aici apare o întrebare incomodă şi foarte directă. Cît de numeros este, de fapt, publicul de rock progresiv din România? Publicul acela dedicat, participativ, nu cel ocazional, cîştigat cu un solo de chitară al lui Petrucci. Nu cumva sîntem mult mai puţini cei care mai prizăm genul ăsta de muzică decît ne închipuiam noi? Fiindcă nu cred deloc în teoria absenteismului de la concert provocată de tandemul vară-concedii. Cine ştia şi voia să vadă/audă live DT, după o pauză de mai bine de un deceniu, nu îşi programa vacanţa peste data venirii lor pe asfaltul de la Romexpo. Bilete au fost din belşug, chiar şi luni seara erai îmbiat cu tichete mai ieftine decît la casă, preţurile acestora nu au fost descurajante, data evenimentului se ştia de acum 5 luni. Nici un alibi, aşadar. Doar ceva decepţie vizuală. Era trist să vezi că la întîlnirea cu LaBrie, Petrucci, Myung, Rudess şi Mangini s-au strîns cu chiu, cu vai 3.000-4.000 de oameni.

Recuperarea timpului pierdut
OK, înghiţim hapul amar. Sîntem sau am rămas destul de puţini. Tipi de toate vîrstele, dar parcă mai mulţi cei peste 30-35 de ani. Este şi ăsta un semn. Alte întrebări. Am fost, noi cei prezenţi, la înălţimea momentului? Dar ei, ei au fost la altitudinea aşteptărilor noastre? Ale noastre, cei puţini şi al naibii de exigenţi. Ne întoarcem la ideea revenirii după 12 ani şi a schimbării lui Mike cu Mike, Portnoy cu Mangini. Studiem un pic şi set listul şi obţinem cîteva răspunsuri. Nu definitive, dar foarte posibile.

Artişti şi meşteşugari

Strict statistic, şi-au promovat consistent ultimul album, “Dream Theater”, de pe care au prezentat 5 piese. Logic, deşi ultima lucrare nu mi se pare cea mai reuşită întreprindere muzicală a lor. Au mai fost încă 5 piese de pe “Awake” (toate incluse în partea a doua a concertului) şi 4 de pe “Metropolis”. De altfel, bonusul (bis-ul) a fost integral “Metropolis”, începînd cu Ouverture 1928 şi încheind cu Finally free. Dincolo de statistică, muzical vorbind asta înseamnă că nimic nu a fost lăsat la voia întîmplării. De la punctualitatea exemplară (au intrat pe scenă şi au început să cînte la ora 20:00), pînă la structura ideatică a concertului. Recuperarea absenţei de 12 ani s-a făcut prin materialul din “Awake” şi “Metropolis”. Saltul în prezentul imediat s-a materializat în cele 5 melodii din albumul apărut acum cîteva luni. “On the back of angels” şi “Breaking all illusions” de pe “Dramatic turn of events” sau “The shattered fortress” (”Black clouds and silver linings”) au presărat condimentul necesar peste o evoluţie sclipitoare din punct de vedere tehnic. Totul a sunat impecabil. Rotund, compact, cu forţă. Cu maximă seriozitate în execuţie. Nişte artişti care nu se sfiesc să fie şi meşteşugari în acelaşi timp.

Uzură sau oboseală trecătoare
Dacă există o problemă - bineînţeles, la nivelul lor foarte înalt -, asta este de natură componistică. De inspiraţie, de filon emoţional. Şi cred că, alarmant, a apărut după finalizarea muncii la “Dramatic turn of events”, o lucrare “legendară”, vorba unui bun prieten. Întreprindere la care participase şi Mike Portnoy, dar care a părăsit corabia înainte de înregistrarea albumului. Anunţat cu surle, trîmbiţe şi numeroase postări pe site-ul oficial, “Dream Theater”, proiect în care ni s-a spus că s-a implicat nemijlocit în procesul de creaţie şi Mike Mangini, ultimul album străluceşte în virtuozitate şi suferă vizibil în respiraţie artistică. Poate a fost compus în pripă, poate este un simptom trecător al uzurii. Vom afla ascultîndu-i în continuare. Nu avem competenţa de a-i judeca, dar avem dreptul de fani cu state vechi să ne punem întrebări.

Altfel de omagiu

A fost un concert foarte bun, dar nu pentru toată lumea. Nici măcar pentru toată lumea care ascultă DT. Au lipsit “şlagărele” sau hit-urile din repertoriu. Programatic. Nimic facil, nici un cadou sub forma mărgelelor de sticlă colorată. A fost un spectacol nu pentru amatori, ci pentru fundamentaliştii muzicii Dream Theater. Pentru cunoscătorii profunzi, cu urechi şi minte antrenate. De aceea, îmi permit să aduc un omagiu celor prezenţi, care au reacţionat exemplar la întîmplările de pe scenă. Nu mai zic că este o performanţă să rezişti trei ore de concert în picioare (minus sectorul VIP). Despre efortul lor, care în timpul ăsta au lucrat la cel mai înalt nivel, ce să mai spun! Poate “Strange deja vu”?

VIDEO Dream Theater - The looking glass

Bursa de nonvalori

Plouă cu oferte de zeci şi zeci de milioane, iar clauzele de reziliere au ajuns obstacole minuscule în calea marilor cluburi

Reglementarea referitoare la fair play financiar a preşedintelui Michel Platini a avut efect. Efectul se simte, dar nu este cel scontat. Maeştri ai driblingurilor în jungla finanţelor, angajaţii şeicilor şi nepoţii mujicilor găsesc metode să bage zeci şi sute de milioane în jucători talentaţi, cu certe porniri canibale. Am folosit intenţionat terminologia populară “să bage”, fiindcă în cazurile respective este greu să spui “au investit”. Îmi atrag atenţia colegii departamentului de fotbal internaţional, care mănîncă de ani şi ani pe pîine şi Premier League, şi Primera, şi Serie A, şi Bundesliga, că marile cluburi transferă la greu în această vară.

Şi nu oricum, transferă plătind clauze de reziliere. Dacă prin absurd nu ştiaţi, clauzele de reziliere au fost inventate tocmai pentru a descuraja muşteriii care îţi vînează fotbaliştii pe care tu, echipă gospodară, dar nu foarte bogată, îi consideri netransferabili. Pe care i-ai crescut pur şi simplu ori pe care i-ai şlefuit atît de meşteşugit că unora li se par diamante. Criză? Morală, poate, dar nu interesează pe nimeni. Financiară? Aş. Ascultaţi-l pe premier!  Sau chiar pe guvernatorul BNR. Veţi afla că lumea a decolat spre bunăstare, cu România sorbind vînt din pupa. Dar înainte să ajungem cu adevărat la sărăcia noastră, hai să ne mai uităm un pic în curtea occidentalilor.

A făcut înconjurul din ce în ce mai micii noastre planete ştirea despre afacerea tricourilor lui Real inscripţionate cu numele lui James Rodriguez. Peste 30 de milioane de euro în 48 de ore. Exagerat? Numai dacă am crede că tricourile vedetei columbiene s-au vîndut doar la Madrid. Or, de la Medellin pîn’ la Pekin tot microbistul amator de gadgeturi, şi madrilen pe deasupra, a sărit să-şi ia textila cu numele lui “Hames”.

E rău? E bine? Nu ştiu, e lumea în care trăim.

Acţiunile la bursă ale lui Manchester United au crescut cu 15,6% de la instalarea lui Van Gaal ca manager pe Old Trafford. În cele mai puţin de 80 de zile de la numirea olandezului, aprecierea acţiunilor a adus clubului englez un surplus de 425 de milioane de dolari. Încrederea în potenţialul lui Van Gaal reflectată în cota acţiunilor s-a mărit considerabil prin accederea Olandei în semifinala Cupei Mondiale. Vă daţi seama ce s-ar fi întîmplat dacă dragul de Louis nu suna retragerea în faţa Argentinei şi se califica în finală? Sau dacă o şi cîştiga?

E bine? E rău? Nu ştiu, e lumea în care trăim. Putem face ceva? Desigur. Să fim în continuare la curent cu ce se întîmplă. Colegii de la Internaţional îmi şoptesc că Man Utd tocmai a făcut o ofertă de 60 de milioane de euro pentru Vidal. Era exact momentul în care mă pregăteam să aplaud transparentul model United în dauna celui em(p)iric al PSG-ului. Patronii parizienilor pregătesc şi ei 80 de milioane pentru Angel Di Maria.