Irlanda a fost sacrificată în numele unei religii care nu are nimic comun cu Zeul Fotbal

Allons enfants de la Patrie/Le jour de gloire est arrive/…Aux armes, citoyens! Formez vos bataillons!/ Marchons, marchons… Înălţător, cutremurător! Cîteva versuri din Marseieză, aşa de încălzire,

înaintea execuţiei,

înainte ca ghilotina, la guillotine, mes enfants, mais oui,

invenţie franţuzească şi ea, ca şi “La Marseillaise”, pour la revolution, butaforie pour les camarades, tovarăşi în cele din urmă, carevasăzică versuri mobilizatoare,

muzică vibrantă, Stade de France plin, allez les bleus, urma decapitarea adversarului roşcovan şi pistruiat, antrenat de domnul acela în vîrstă, cu păr alb şi ochi albaştri, tobă de fotbal, şi ce dacă?, apoi sărbătoarea la Arcul de Triumf, pe Champs-Elysees, la Tour Eiffel, la Esplanadă, la Domul Invalizilor, la Pantheon,

Franţa mîndră de calificarea la Mondialele sud-africane, ce să caute ţăranii ăia de irlandezi acolo?, ei nu au nici Camembert, nici foie gras, nici Veuve Cliquot, mănîncă prost, fish and chips, beau doar bere, sînt neciopliţi, deci Vive la France!, ziua calificării a sosit, nimeni nu se jenează că suedezul Hansson a furat cît Corpodean şi Tudor la un loc,

joi dimineaţa francezul mediu şi mijlociu şi-a băut liniştit cafeaua la bistro, cu un croissant lîngă, undeva pe Boulevard des Capucines, poate la Cafe de la Paix, unde pe vremuri se întîlneau Malraux şi Jean Paul Sartre şi Simone de Beauvoir ca să discute despre echitate, despre dreptate. Despre fair-play avant la lettre şi apres la lettre. Ha, ha, ha, ce glumă bună!

La conferinţa de presă Giovanni Trapattoni a fost demn, dar dezgustat. Ruşine! Honte! Trebuia să fie fericit că o mare naţiune merge la Cupa Mondială în dauna unei naţiuni mai mici şi rudimentare, care a fost sacrificată pe altarul unui interes superior, ce contează că a fost gol din ofsaid şi cu henţ la Henry, Gallas a băgat mingea în poartă! Noii muschetari francezi recrutaţi din toate colţurile Africii. Toţi pentru unul şi unul pentru toţi! But! Gol, tribunele au exultat, mica şi ploioasa Irlandă s-a dezumflat,

iar umbra lui Platini la braţ cu a lui Blatter s-a zărit peste cartierul Saint Denis, întinsă pînă la Cape Town şi Pretoria, pe pariu că fluieraşul scandinav Hansson nu va fi “reţinut de la delegări”?, avea suport regulamentar, aplicase regulamentul suprem, punctul 1, alineatul 1, paragraful 1:

Nu confundaţi jocul de fotbal cu jocurile noastre, les enfants!

Şi lăsaţi prostiile şi teribilismul profeţiilor! Vezi Doamne, secolul 21 va fi religios sau nu va fi deloc. Aiurea, va fi cum vor EI. Cum trebuie. Unde trebuie. Acasă la Mandela.

S-a întîmplat pe înserat. Nu se calificaseră la Mondialul din 2010, iar ministrul sportului a anunţat desfiinţarea echipei. Din 17 noiembrie 2009 naţionala de fotbal a Guineei nu mai există. Uite aşa, dintr-o dată, ca după o furtună de nisip care a acoperit totul în cale. “Din cauza lipsei de rezultate, dar şi a indisciplinei generale din lot” a fost explicaţia înaltului oficial. Nu îl cunoaşteţi, îl cheamă Fodiba Isto Kiira. Ministrul a observat că reprezentativa ţării sale a ieşit ultima în grupa de calificare pentru Cupa Mondială, după Malawi şi Burkina Faso, lucru care într-adevăr nu-i la îndemîna oricui. Logic, o dată cu echipa desfiinţată îşi pierd slujba şi antrenorii. Sînt, probabil, primii tehnicieni din istoria fotbalului care conduc o echipă pînă la capăt.

Naţionala de fotbal a României nu este în pericolul de a fi desfiinţată, deşi la rezultate ne batem pe burtă cu guineezii. Şi la motivele extrasportive ne-o dăm parte-n parte. Indisciplină generalizată. Cum or fi arătînd variantele de Săpunaru şi Mutu în variantă afro? Aşadar, pe români nu-i pîndeşte pericolul unei măsuri atît de radicale. În primul rînd, că noi nu avem ministru al sportului, fiindcă nu mai avem nici guvern. La noi nu se guvernează, se navighează. Şi se candidează. Nişte candidaţi la postul de preşedinte al ţării se pregătesc de nişte alegeri care ar fi trebuit să înceapă direct cu turul al doilea de scrutin.

Neaşteptat, acţiunea nu se petrece în centrul Africii, ci în sud-estul Europei, într-o ţară membră a Uniunii Europene, unde e posibil să mai avem un şef de trib al fotbalului din secolul trecut, care mai conduce şi acum ostilităţile dintre corturile rebele ale ligii celor care dau cu piciorul în minge. Organizarea tribală a fotbalului românesc funcţionează atît de bine, încît pe noi nu ne paşte desfiinţarea, ci ţintuirea la stîlpul infamiei, şi mai apoi rugul destinat tuturor ereticilor care se îndoiesc că naţionala se află pe un drum bun, că meciurile naţionalei valorează zeci de milioane de euro, iar ale campionatului sute, că Mitică e unic, că Naşu’ e de neînvins şi că sponsorii îşi dau la gioale ca să ajungă la Kiki Iancu şi la Ionuţ Lupescu.

Fodiba Isto Kiira, de ce nu vii şi pe la noi? Te aşteptăm cu pîine şi cu sare. Unii şi cu folcloriste!

E vorba despre o echipă care aparţine tuturor. De la selecţioner la ultimul microbist

Trebuie să inventăm ceva! Sau să reinventăm. Repede! Sîntem prizonierii clişeelor unei limbi totuşi atît de bogate în sensuri. Nu ştiu alţii cum sînt, dacă se gîndesc sau nu la mîţele care crăpau jucîndu-se cu motoceii legaţi de stîlpul hornului, nu ştiu alţii cum sînt, ziceam, dar am ajuns să fac alergie cînd aud despre forţa grupului, despre unitate, mobilizare, atitudine, concentrare, mîndria de a fi român dublată de orgoliul de a fi român, triplată de inteligenţa de a fi român atunci cînd lucrurile merg bine şi de deşteptăciunea de a nu mai fi chiar atît de român atunci cînd treaba merge prost.

Victoria din amicalul cu Polonia i-a prilejuit o observaţie seacă lui Anghel Iordănescu. Remarc rezultatul şi atît, a spus fostul selecţioner. Abrupt rostite, cuvintele lui nea Puiu, el însuşi o caşchetă de platitudini, dau glas părerii microbistului care s-a plictisit să se îmbete cu apa plată a unor succese care par mai degrabă nişte hapuri pe care le înghiţim fiindcă ştim că ne fac bine. Evident, opinia lui Iordănescu a intrat automat în panoplia răutăţilor la adresa naţionalei lui Răzvan Lucescu. Dacă vine Cornel Dinu şi declară că România de azi nu-şi poate propune foarte mult fiindcă lipsesc marile personalităţi în echipă, asta devine automat un act de lezmaiestate la adresa aceleiaşi instituţii intangibile a naţionalei. La rîndu-i, Dinu şi, prin filiaţie, Angelo Niculescu sînt descărnaţi de Mihai Stoica, apărător al bastionului răzvănist pe motive pur fotbalistice, precum chemarea la lot a unor fotbalişti importanţi ai Unirii, asta după ce Braşovul antrenat de actualul selecţioner arbitrase corect lupta pentru titlu în campionatul trecut. Pe fundalul aceluiaşi peisaj cu natură vivantă se mai văd neîncrederea funciară a lui Marian Iancu şi greaţa sartriană a lui Adrian Mititelu. Ultima tuşă a tabloului nu e semnătura maestrului, altfel anonim, ci mitocănia lui Săpunaru. Să mai zică Mister D că ne lipsesc băieţii cu personalitate!

O posibilă terapie pentru starea de nervozitate şi suspiciune care pluteşte peste naţionala aşa şi aşa a lui Răzvan ar fi inspiraţia. Nu inspiraţia de a convoca şi alţi jucători, ci actul acela fiziologic de a trage aer proaspăt în piept, moment în care se oxigenează şi creierul, urmat de o expiraţie la fel de profundă, prin care plămînii se eliberează de toxine. Atunci vom băga de seamă că asupra naţionalei au dreptul la o părere toţi românii, cu sau fără forţă de grup, mai mult sau mai puţin concentraţi sau ieşiţi din formă. Răzvan are obligaţia să îşi vadă de treabă cum ştie el mai bine, să încerce să accepte că poţi greşi şi atunci cînd eşti animat de cele mai bune intenţii, în vreme ce Dinu, Iordănescu, Mihai Stoica, Iancu sau Mititelu pot spune  tot ce le trece prin minte în numele unei libertăţi pe care nu ne-am cîştigat-o, aşa cum ni se pare, ci care ne-a fost făcută cadou, în ziua cînd a căzut Zidul care despărţea Lumea liberă de Lumea celor care nu cuvîntă.