Un copil i-a pus la punct pe oamenii mari. Oamenii mari care sînt uneori atît de mici

Atunci cînd oamenii mari îşi pierd minţile trebuie să intervină copiii. În destule cazuri, oamenii mari sînt mari doar pentru că sînt mai înalţi decît copiii. Iar mulţi copii sînt cu adevărat nişte oameni mari. Prin inocenţa lor, mărunţeii ajung cu o uşurinţă dezarmantă la adevărurile fundamentale. Este şi cazul lui Alejandro. Alejandro Rodriguez Macias. Are 5 ani şi este fotbalist la piticii lui Union Viera. Poate peste 10-15 ani nu vom mai şti nimic despre Alejandro. Poate că nu va ajunge mare fotbalist. Dar Alejandro este deja un om mare.

Meciul echipelor de copii ale formaţiilor Las Palmas şi Union Viera s-a întrerupt după ce antrenorul oaspeţilor, al lui Alejandro, a intrat pe teren şi a avut o altercaţie cu arbitrul. Moda recentă este că nu doar antrenorul îşi pune poalele-n cap, ci şi arbitrul. Omul cu fluierul de pretutindeni ne anunţă că s-a săturat să fie sac de box. Atunci cînd conflictul partidei de pitici stătea să explodeze, copilul Alejandro a intrat în acţiune. Imaginea cu micuţul de 5 ani care le pune mîna în piept (de fapt, în stomac) combatanţilor face toţi banii din lume. Copiii detestă natural violenţa de orice fel. De aceea, în faţa puştiului hotărît care îi desparte pe cei doi adulţi înfierbîntaţi, apelurile la fair-play se transformă în încercări stîngace de a spune ceva evident. Sportul e o activitate care nu ar trebui să ne trimită înapoi în peşteri. Acolo unde totuşi foarte puţini dintre stră-stră-strămoşii noştri mai şi pictau în timp ce ceilalţi îşi cărau ghioage în cap.

La o zi distanţă de gestul pacificator al micuţului spaniol, mii de suporteri parizieni au sărbătorit cîştigarea campionatului de către PSG după o întrerupere de 19 ani. Celebrarea celui de-al treilea titlu din istoria celor de la Paris Saint-Germain a fost stricată chiar de suporterii campionilor. Ceva greu de identificat i-a supărat pe ultraşii parizieni, aşa că întunericul luptelor de stradă a pogorît timp de ore în şir peste Oraşul Luminilor. Esplanada de la Trocadero semăna cu o baricadă a revoluţiei conduse de Robespierre şi Danton. Doar că nu monarhia Regelui Fotbal urma să fie decapitată, ci ordinea publică. Drăgălaşii noştri de suporteri francezi, fraţi de arme cu huliganii de pretutindeni, y compris şi ai noştri ca brazii, au devastat şi au incendiat maşini. Au spart geamurile unor cafenele -ironia supremă era să fi vandalizat şi Cafe de la Paix - şi s-au luptat cu forţele de ordine care au avut prostul gust să riposteze neînţelegînd deviza universală “Dreptate pentru suporteri”.

Copilul Tochtli, personajul central al unei cărţi scrise de mexicanul Juan Pablo Villalobos, seamănă izbitor cu Alejandro Rodriguez Macias. Fiu al unui vestit traficant de droguri, Tochtli începe să înţeleagă răul care se petrece în jurul lui. Tochtli are o inteligenţă aparte şi cunoaşte o mulţime de cuvinte inaccesibile chiar adulţilor, precum fulminant, nefast, sordid, jalnic, misterios. Tochtli pricepe pas cu pas că este minţit de adulţii din jur. În primul rînd de tatăl său. Şi se revoltă intrînd într-o stare de muţenie.

Fotbalul ar fi fulminant, iar cîteodată misterios, dacă jalnicele galerii nu ar apela la sordidele lor bătăi cu efecte atît de nefaste. Aceasta ar fi versiunea lui Tochtli despre fotbal. Personaj real, Alejandro a trecut la fapte.

Londra, duminică, 12 mai. Finala Euroligii masculine la baschet. Real Madrid contra deţinătoarei trofeului, Olympiacos Pireu. În semifinale, grecii trecuseră de ruşii de la ŢSKA, iar spaniolii de, hai să le zicem, compatrioţii din Barcelona. Superba sală O2 plină, predomină culorile alb-roşu, adică susţinătorii lui Olympiacos. Analiştii economici se miră că o ţară afectată atît de tare de criză poate trimite atîţia turişti-suporteri în capitala Regatului Unit. Analiştii economici ştiu destul de puţine despre cauzele crizei şi ştiu şi mai puţine despre dragostea pentru baschet a grecilor, comparabilă cu aceea pentru fotbal.

Ca o prelungire a analizelor colegilor lor de pe partea economică, analiştii sportivi decretează că Real are prima şansă. Iar startul meciului le dă dreptate. După primul sfert este 27-10 pentru Real, care zburdă pe parchetul superbei arene londoneze. Sergio Rodriguez, Rudy Fernandez, Felipe Reyes şi Markus Slaughter fac legea în faţa unui Olympiacos neintrat în meci. Aşezaţi mai bine în teren de Giorgios Bartzokas, Pero Antici, Printezis şi Papanikolau încep să echilibreze disputa începînd cu sfertul al doilea, pe care îl termină la doar 4 puncte în spatele madrilenilor. Nu ştiu ce fel de sfetnic o fi pauza pentru alţii şi cum îşi mai muştruluiesc unii elevii în vestiar, cert este că pentru antrenorul Bartzokas o bună parte a timpului dintre reprize a fost petrecută la microfonul unei televiziuni, cu un interviu. Bartzokas dînd interviuri în pauză. Prima imagine-simbol a unei finale care a avut şi dramatism, şi calitate, şi suspans. Şi spectaculoase slam-dunk-uri rebotezate mai nou alley-oop.

Repriza secundă a fost una de autor. La revenirea de la cabine a început recitalul lui Vasilis Spanoulis. Conducătorul de joc al lui Olympiacos a reuşit să înscrie de trei ori consecutiv coşuri de trei puncte, moment care a marcat revenirea definitivă a lui Olympiacos şi căderea Realului. Spanoulis nu s-a oprit şi a mai dat încă două coşuri de trei puncte, plus încă 5 pase decisive, totul cu o uşurinţă dezarmantă şi paralizantă pentru adversari, care trecuseră de la apărarea în zonă la aceea om la om. Ca şi Nikos Galis cu vreo 26 de ani mai înainte, s-a dovedit că nici Vasilis Spanoulis nu putea fi oprit prin marcaj om la om.

Recitalul lui Spanoulis a fost al doilea mesaj fundamental al finalei Euroligii de baschet. Înaintea oricărui sistem sînt oamenii care decid. Personalităţile. Oamenii cu sînge rece, care îşi asumă riscul. Curajoşii, nu inconştienţii. Ei duc lucrurile mai departe şi fac posibilă frumuseţea sportului, indiferent cum se numeşte şi unde se marchează punctele.

După dictatura jucătorului-vedetă a început dictatura antrenorului supărat că n-a fost sau că nu mai e vedetă

Am înţeles mesajul vostru. Fotbalistul are dreptul fundamental de a tăcea. Şi de a înghiţi cu zîmbetul pe buze mizeriile antrenorului. Călit prin abstinenţe de tot felul, mai ales prin absenţa meciurilor oficiale, tînărul nostru jucător va fi gata într-o bună zi să confirme. Încleiată de atîta stat pe bancă, ea, speranţa mereu ocolită, va fi aptă să arate tuturor că nu-i decît o loază inutilă, care mai găseşte şi tupeul să se revolte. Prin urmare, căci vorbim despre o relaţie biunivocă, antrenorul este abilitat să te umilească, să te pună la colţ şi să te ţină rezervă pentru că aşa vor muşchii lui. Muşchii lui plătiţi să facă echipa. Neuronii lui pregătiţi îndelung pentru odihna spirituală. Iar minţile odihnite fac ravagii. Printre semeni, nu în patromoniul universal al artelor şi ştiinţelor.

Cazul Costel Pantilimon are similitudini cu cazul Valentin Cojocaru, rezerva lui Tătăruşanu. Fiindcă există un caz Cojocaru indiferent de părerea celor care cred că Paradisul este locul celor care nu cuvîntă. Există şi un caz Pantilimon. La altă scară a performanţei, dar cu aceeaşi intrigă. Şi cu aceeaşi cantitate de trufie gratuită din partea omului desemnat să pregătească şi să alcătuiască echipa. Roberto Mancini l-a lăsat pe bancă pe Pantilimon la finala Cupei Angliei, preferîndu-l pe Joe Hart. Pe Wembley, City s-a acoperit de ridicol, pierzînd cu Wigan, ca şi retrogradată din Premier League. Sigur că nimic nu garanta victora lui City cu Panti în poartă. Dar nu asta e problema.

În absolut, Joe Hart, titularul lui Manchester City şi al naţionalei engleze, este un portar mai bun decît românul Pantilimon. Cu reflexe mai bune, cu un joc de picior superior, mai redutabil chiar şi în jocul aerian, Hart obţine punctaj mai bun în toate duelurile specifice postului. Dincolo de valoarea propriu zisă, în lupta pentru titularizare dintre Hart şi Pantilimon există şi un interes strategic. Portarul selecţionatei Albionului trebuie ţinut în priză. Cel al naţionalei României poate să stea pe stand by.

În particular, Pantilimon a fost tot sezonul apărătorul buturilor cetăţenilor în Cupa Angliei. La toate cele 5 meciuri pînă la accesul în ultimul act. La semifinala cu Chelsea, deşi “cetăţenii” au primit un gol, Costel a apărat foarte bine, salvîndu-şi coechiperii şi antrenorul de un eşec care ar fi compromis tot sezonul. Campionatul fusese deja pierdut în lupta cu United, iar Cupa rămînea un obiectiv civilizat. Suporteri şi comentatori, pariori şi gospodine aşteptau ca Pantilimon să fie pe teren la meciul contra lui Wigan. Numai că Pantilimon însuşi îi oferise fostului mare fotbalist Mancini motivul perfect pentru a fi sărit din schemă. Vorbise. Îşi manifestase nemulţumirea faţă de statutul de rezervă în campionat. Spusese că şi-ar dori să plece într-un loc unde i se oferă mai multe şanse. Lui Mancini atît i-a trebuit. Apăruse alibiul nesupunerii oarbe la deciziile tehnicianului? Apăruse. Era (este) Hart un portar mai sigur decît Pantilimon? Era. Este. Păi, ce mai vreţi? Obraznicul de Pantilimon să-şi pună pofta-n bara transversală. În ordinea naturală a lucrurilor, nu m-ar mira dacă mulţi vor aplauda gestul lui Mancini. Sau dacă pe blog vor curge ironiile la adresa lui Pantilimon!

Casillias, Pantilimon, Cojocaru. Mourinho, Mancini, Reghecampf. Alte universuri, aceeaşi poveste. Despre ranchiună şi răutate. Despre puterea folosită ca armă a răzbunării.