Foloasele urgiei

Dacă tot am luat o pauză...

Francezii au o vorbă: „À quelque chose malheur est bon”. Altfel spus, fiecare nenorocire are partea ei utilă. Înveţi ceva din drama care loveşte fără să aleagă. Îţi rearanjezi viaţa. Îţi cunoşti ceva mai bine prietenul sau colegul. Îţi limpezeşti privirea. Sau gândul. Sau pe ambele.

Un musafir: aplatizarea

Fotbalul se va schimba şi el după COVID-19. Oricât îi place să nu respecte conturul lumii, de data asta nu va avea încotro. Spirala preţurilor se va domoli inevitabil. Cifrele de transfer pentru fotbalişti vor face cunoştinţă cu un termen pe care azi îl aşteptăm cu sufletul la gură şi cu ochii pe ecranul unde se numără cadavrele: aplatizare.

Concursul de detentă financiară între patroni se va juca pe alt palier. Licitările şi licitaţiile sălbatice se vor opri. Iar ăsta e unul dintre micile (?) avantaje ale marii încercări.

Revenirea din exces

După ce lumea îşi va recăpăta relieful şi respiraţia, prudenţa va dicta multe. Printre ele, şi cotele de piaţă ale unuia şi altuia. Cu ceva timp în urmă, Claudio Lotito cerea 100.000.000 de euro pentru Serghei Milinković-Savić, care îşi torpilează talentul prin indolenţă.

Calculul era simplu: Manchester United dăduse o căruţă de bani pe Martial, iar vecina City îl cumpărase cu altă căruţă pe De Bruyne. Mbappé o costase enorm pe PSG, Neymar obligase, la rândul lui, la o investiţie uriaşă. Atunci, de ce să nu fie şi Serghei scump?

Virusul care însănătoşeşte

Sigur, judecata de afaceri n-are legătură cu impulsul umanitar. Nu poţi pune într-un cântar al balanţei foametea din Africa şi în celălalt salariul lui Ronaldo. Sunt realităţi diferite din planuri diferite. De când e lumea lume, unii s-au lăfăit şi alţii au răbdat. Oricât de cinic ar suna, huzurul şi suferinţa fac parte din valutele vieţii ăsteia în care ai tot mai mult hazard şi tot mai puţin Hazard.

Iar pandemia va pune stavilă desfrâului din fotbalul mare acolo unde bunul-simţ şi o anume etică a preţurilor n-au avut nicio şansă. Însănătoşirea fotbalului prin boala planetei – iată un paradox memorabil.

Păr smuls de pe chelie

Al doilea avantaj e al privitorului din fotoliu, căruia i se oferă conserve cu trecut. Nu e rău deloc. Dacă tot nu ştii când se va juca primul meci, bine că poţi să te refugiezi între amintiri. Şi, slavă Domnului, ai Cupa Mondială, Liga Campionilor, campionatele puternice şi sectorul autohton. Sigur, ai şi amintiri care îţi sărează sufletul, cum e meciul cu Suedia din 1994.

Dar şi comicării amuţitoare, ca faza-cheie din „sfertul” de Cupă Mondială Franţa-Brazilia din 2006. Atunci Zidane bate o lovitură liberă şi Henry marchează din cinci metri, pentru ca la reluare să se vadă că omul lui de marcaj, Roberto Carlos, stă în afara careului şi îşi potriveşte tacticos jambierele.

La naţională şi la club

Tot din fotoliul retrospectivelor mai observi un lucru: marile naţionale sunt în scădere. Italia, Franţa, Anglia, Germania şi Spania de azi par mult sub nivelul pe care-l aveau în perioada 1994-2012. Argentina şi Brazilia, la fel. Printre excepţii poţi să numeri Croaţia şi Uruguay, dar se ştie care e rostul excepţiilor.

Prin contrast, marile echipe de club îşi păstrează valoarea şi valorile. Bayern, Barcelona, Juventus, Real, Liverpool, Atletico şi altele sunt dovezi de zi cu zi. Există şi aici excepţii. PSG e un titan recent, iar Manchester United alunecă pe tobogan.

We Löw you, Mesut
Parcă şi răbdarea noastră suferă mai puţin când calmantele sunt meciuri cinematografice. Aşteptăm cu înfrigurare şi privim cu căldură, asta e reţeta. Până la un Voluntari-Sepsi, ne consolăm cum putem. Revedem un Bayern-Borussia sau un România-Columbia.

Şi râdem de criza de nervi a lui Joachim Löw în semifinala din 2014 cu Brazilia, când după o ocazie ratată de Özil, în loc să fie 8-0 pentru Germania, s-a făcut 7-1. Într-un meci în care, dacă ţineţi minte, parametrii de joc au fost în favoarea Braziliei.