Cine s-a întors?

Un colind întârziat: O, ce veste stupefiantă!

Malmö, Ajax, Juventus, Internazionale, Barcelona, AC Milan, PSG, Manchester United, LA Galaxy. Dacă scoţi prima şi ultima bornă de pe traseu, îţi rămân şapte capitole din romanul de cupă şi sfadă al fotbalului. Aşa arată geografia de club a lui Zlatan Ibrahimović. Trofeele şi golurile la graniţa verosimilului nu se pot înşira – te ceartă colegii de pagină că le-ai mâncat spaţiul. Sigur, nimeni n-are cum să ştie ce va face Ibrahimović după întoarcerea la Milan. Aşa o fi, dar părerile curg. În fond, farmecul aventurii tocmai în asta stă, în doza ei de imprevizibil.

Salutări din vârf de munte şi de clasament

Momentul întoarcerii e bine ales şi de club, şi de fotbalist. După ce încasezi un 5-0 la Bergamo se acceptă orice: manevrele de marketing şi puseurile de nostalgie. Măsurile disperate (aşa sunt, vezi bine, şi timpurile) şi tentativele de recâştigare. A terenului pierdut. A inimilor de suporteri pe care nu prea le mai încălzeşte nimeni şi nimic de multă vreme. Ibrahimović îmbracă din nou tricoul lui Milan când echipa îşi deplânge soarta pe locul 11 în campionat şi aşteaptă vizita pe targă a unuia dintre pacienţii internaţi la terapie intensiv-extensivă: Sampdoria. Pe lângă asta, Milan e la egalitate cu Inter în clasamentul titlurilor de campioană, mult după Juventus. Numai că acum Inter e pe primul loc, cu fix de două ori mai multe puncte decât rivala cu care împarte stadionul, istoria şi Lombardia fotbalului.

Decizii-bumerang, cutremure în serie

Cum s-a ajuns aici, la amestecul ăsta de neputinţă a echipei şi de furie a celor care-o iubesc? Se ştie, prin decizii în cel mai bun caz fanteziste. Să te înarmezi cu Musacchio şi Castillejo, de care Villarreal s-a despărţit sărbătorind momentul înseamnă să-ţi pui singur piedică. Să faci din Romagnoli purtătorul de fanion al echipei după ce ai retras numerele purtate de Baresi şi Maldini se cheamă să-ţi ignori sau să-ţi dispreţuieşti trecutul. Iar să traduci Fininvest prin „sfârşitul investiţiei” e totuna cu a crede că în Franţa cucul cântă „avec avec”. Pe Via Piccolomini se simt de ceva vreme fiori şi scuturături pe care seismografele nu le detectează. Sunt răsucirile în mormânt, în zi de meci, ale celor şase englezi care au înfiinţat clubul în decembrie 1899.

Bine am venit (să mi te-nchini)

Tot decembrie e şi acum, la întoarcerea lui Ibrahimović. Iar în ce priveşte PR-ul, Ibrahimović e la fel ca în anii trecuţi. Bun cititor de Eminescu, el îşi recită versul preferat – „Am venit să mi te-nchini” – la Milano la fel cum a făcut la Paris sau la Los Angeles. Oraşul, cu tot cu stadion, cu tot cu public, e pentru Ibrahimović un teritoriu subjugabil, între graniţele căruia i se promit cui stă să asculte isprăvi cu miros de epopee. Suporterii n-au încotro: dacă nici Ibrahimović nu-i trezeşte, nu-i remontează şi nu-i înfierbântă, atunci cine? Paquetá? Kessié? Léo Duarte? Sigur, ar mai fi Suso. Şi ar fi Piątek, care însă nu are suflu histrionic şi nici măcar a suta parte din iubirea de sine (trucată sau autentică) a suedezului.

Şi totuşi, cine s-a întors?

Că Ibrahimović face parte dintre poeţii rebeli (damnaţi, ar zice unii) ai fotbalului nu mai trebuie dovedit. Că are un talent uriaş, la fel. Că poate umple singur trei albume de rarităţi fotbalistice, de asemenea. Totul ţine de felul cum se mişcă sau rămân în echilibru talerele balanţei. Pe unul se află imaginaţia şi potenţialul, plus campania de marketing din spatele lui. Pe celălalt se adună 38 de ani de buletin şi un campionat, cel nord-american, în care vest-europenii văd un soi de jogging cu mingea. Ibrahimović de azi nu e Baptista de ieri, de acord. Dar nici Serie A nu e Liga 1. Şi totuşi, cine taie acest pariu în care stă atâta ambiţie? Antrenorul Pioli? Preşedintele Singer? Vreuna dintre măştile de la Fininvest? Sponsorii? Poporetul din tribune? Nu se poate şti.