Toulouse şi „to lose” 

Chindia-CFR Cluj sau evadarea în trecut

Cuvintele se prind în dans şi mintea fiecăruia dintre noi le poate fi coregraf. Uneori dansul e poznaş, ca atunci când obţii Waterloo din „water” şi „l’eau”. (Mihai Stănescu a pus aşa ceva pe un tricou, semnalând astfel întâlnirea dintre Napoleon şi ceva care numai apă de ploaie belgiană n-a fost.)

Când cuvintele dansează
Alteori, dansul cuvintelor e un vals prin sălile de bal ale trecutului, când invitaţiile curgeau şi toată lumea îţi admira stilul şi manierele. „To lose”, de pildă, înseamnă „a pierde”, pe când „Toulouse” înseamnă România-Anglia 2-1 la Cupa Mondială din Franţa 1998. Mai avem însă noi, cei de astăzi, vreo legătură cu ziua aceea de 22 iunie?

Un haiku vizual
„Da, mai avem”, vorba poetului. Ea stă în inspiraţia unui operator, care pune camera de-a lungul tuşei după al patrulea gol marcat sâmbătă de CFR, la Ploieşti, în poarta Chindiei. Cei doi antrenori întorc spatele terenului şi se îndreaptă simultan spre bancă. Dan Petrescu jubilează, cu mâinile ridicate deasupra capului. Viorel Moldovan îşi mestecă decepţia şi se trage cătrănit de tricou. E o secvenţă de o secundă, un haiku vizual, o legătură între prezentul gri şi trecutul policrom. Căci Petrescu şi Moldovan, nu alţii, sunt cei care, în miezul verii lui 1998, le-au făcut englezilor legătura dintre Toulouse şi „to lose”.

Soartă ghiduşă, şanţuri pe frunte
Au trecut de atunci 21 de ani cu mai multe dezamăgiri decât bucurii şi cu mai multe întrebări decât răspunsuri. Toboganul pe care circulă fotbalul din România e abrupt şi nu i se vede capătul. Noroc cu memoria şi cu arhivele. Noroc că ne putem întoarce în timp şi putem revedea ghiduşia sorţii: poarta Angliei e perforată de doi români care joacă în Anglia. Moldovan la Coventry, Petrescu la Chelsea (şi înscriind de lângă colegul de echipă LeSaux). „Toulouse is to lose”, îşi vor fi spus atunci Owen şi Ince, Adams şi Scholes, Beckham şi Shearer. „Toulouse is to lose”, va fi murmurat, cu şanţuri pe frunte, selecţionerul Glenn Hoddle, tocmai cel care îl adusese pe Petrescu la Chelsea înainte de a prelua naţionala.

O secundă cât un drum
Nu-i aşa că pare un basm? Şi totuşi, aşa s-a întâmplat. Iar până ne întoarcem la grijile Ligii 1 şi la publicul ei răzleţit, n-ar fi rău să mai stăm o vreme în trecut. Să luăm de acolo oxigenul pe care nu-l găsim în tuburile zilei de azi. Să-l vedem pe Dan Petrescu marcând goluri cu stângul, cu dreptul şi cu capul ca titular la Chelsea. Să-l vedem pe Viorel Moldovan pompând mingi peste mingi în porţile echipelor din Franţa, din Elveţia şi din Turcia. Să ne frecăm la ochi. Iar pe urmă să-i mulţumim operatorului de sâmbătă pentru secunda aceea inefabilă şi încăpătoare, care ne-a purtat, ca în „Ruta subterană” a lui Colson Whitehead, spre un loc unde să nu ne mai simţim nesiguri şi adulmecaţi de botul primejdiei.