Break a leg!

Riscă Spania să joace împotriva lui Florin Andone?

Când confunzi sensul propriu cu sensul figurat, rişti să se fractureze ceva. De exemplu, piciorul. Florin Andone încă n-a aprofundat stratul figurat al englezei şi n-a aflat că „break a leg!” înseamnă „succes!” sau „baftă!”.

Agresiunea lui Andone împotriva lui Yan Valery e continuarea unui şir de brutalităţi pe care, în dulce ipocrizia noastră, le alintăm uneori drept „dârzenie”, „spirit combativ” sau, şi mai şi, „agresivitate pozitivă”. Nu foloseşte nimănui limbajul flauşat sau patriotard, fiindcă, vezi Doamne, Andone e român de-ai noştri şi nu trebuie descurajat prin cele străinătăţuri. Trebuie spus ferm: Florin Andone e un fotbalist cu prea multe intrări primitive. Dacă pentru faulturile de acest tip s-ar întocmi cazier, Andone şi-ar petrece mult timp în ceea ce limba lui Shakespeare numeşte „a correctional facility”.

Cartonaş roşu, pătrăţel la fel

Nu poţi face din dăruire alibiul faultului rudimentar. Cheltuirea energiilor pentru echipă nu înseamnă coate în gură şi crampoane pe tibie. Bineînţeles, Andone nu e primul fotbalist care colaborează cu ortopezii. Şi nu va fi ultimul. Şi chiar dacă, procentual, majoritatea rupătorilor de oase se aleg dintre fundaşi, istoria fotbalului reţine destule cazuri de atacanţi (români sau nu) care şi-au scos din joc adversarii prin faulturi pe care cei slabi de înger nu au voie să le vadă. La Andone şi la alţii ca el, cartonaşul roşu din mâna arbitrului se înfrăţeşte cu pătrăţelul roşu pe care-l pui în colţul din dreapta jos al televizorului. Copiii au voie să vadă mai degrabă filme horror decât meciuri cu Andone. În „Masacrul din Texas” ştii măcar că e vorba de trucaje. Când joacă Andone, nu e nimic regizat. Şi nici nu ştii când se transformă piciorul adversarului într-o grisină pe care bocancul o rupe fără milă.

Tibie la tavă cu salată de crampoane

Din fericire, Yan Valery a scăpat cu bine după întâlnirea cu Andone. Presa din Anglia l-a crucificat pe făptaş – şi pe bună dreptate. Recidivele de acest tip nu pot invita la clemenţă. Şi e de sperat că selecţionerul Cosmin Contra va trage nişte concluzii după ce va (re)vedea apariţia acestui băiat manierat în afara terenului şi sălbatic pe gazon în Brighton & Hove Albion-Southampton. Nu de alta, dar nu poţi avea pretenţii să învingi Spania cu un vârf care a înscris atât de puţin la naţională şi care te poate lăsa în zece oameni la prima gambă, pulpă, gleznă sau tibie care i se pare îndeajuns de crocantă.

Familia Bundy. Astăzi, urmaşii lui Ted

Lăcătuş sau Ganea, alţi apostoli ai brutalităţii şi ai osului sfărâmat, au avut la rândul lor victime spitalizate după episoade asemănătoare. Unii chiar au pus cruce fotbalului după ghinionul de a-i avea adversari. Dar măcar în dreptul lui Lăcătuş sau Ganea stau calificări, trofee, goluri importante şi alte elemente care acoperă în parte grozăvia gestului. Andone, în schimb, nu-şi poate masca sărăcia ofensivă aşternând peste ea o cortină a performanţei. E un fotbalist binevoitor şi harnic, dar periculos deopotrivă pentru adversari şi coechipieri. Să fie clar, faptul că alergi şi dai din coate nu ajunge. Disponibilitatea, fie ea şi generoasă, nu te absolvă de vina violenţei. Florin Andone nu poate invoca rătăcirea de o clipă, câtă vreme episodul din meciul cu Southampton e „modus operandi”. Sigur, şi Diego Costa e agresiv. Numai că asta nu-i micşorează vinovăţia lui Andone. Faptul că a existat un Ted Bundy nu face din Râmaru un ins afabil.