Ca la ştrand, nu ca la teatru 

După cascadoria lui Aduriz în faţa Barcelonei şi după frenezia de la Manchester City-Tottenham, weekendul simţea nevoia unui relaş activ.

A unui act de plezirism cu public. La câteva ore după ce, umăr la umăr pe tuşă, Guardiola şi Pochettino au dezbătut subînţelesurile proverbului „ce e VAR ca VAR-ul trece”, pe Estadio de la Cerámica au apărut două cete de băieţi decişi decise să arate faţa fotbalului fără precauţii. Villarreal şi Granada au terminat 4-4, un scor care alimentează de obicei bănuiala-clişeu a privitorului: „ca la teatru”. Fiind însă prima etapă, nimeni nu poate găsi ceva suspect în culisele acestui meci în care a atacat toată lumea şi nu s-a apărat nimeni. A fost 4-4 doar fiindcă n-a reuşit să fie 5-5.

Elogiul nepăsării defensive 
Orice preaplin din fotbal se sprijină pe sau izvorăşte dintr-un deficit. Fiindcă fotbalul e straniu, şi mecanica lui se simte datoare să iasă din graniţele firescului. Ploaia poate fi produsul secetei doar în logica ilogicului. Aşa se face că aversa de goluri de pe La Cerámica a fost rodul secetei defensive. Villarreal şi Granada au pendulat graţios între patru sisteme de apărare: ciur, sită, şvaiţer şi strecurătoare. Pentru a face elogiul nepăsării defensive, Villarreal l-a mobilizat pe Raúl Albiol, fundaş cu trecut prestigios şi prezent contemplativ, care a privit cu neputinţă atacurile andaluze. După ani de jocuri bune la Valencia, Real, Napoli şi în naţionala Spaniei, Albiol îşi mai sperie azi adversarii doar prin barbă şi căutătură. În ce-o priveşte, Granada şi-a dezvăluit candorile de echipă în curs de redeprindere cu Primera şi a dus arta scăpării adversarului din marcaj la un nivel neatins până acum.

Doi granzi de echipe mici
Şi totuşi, Villarreal-Granada a încântat tocmai prin dezinteresul faţă de scor. S-a jucat ştrengăreşte, uneori infantil. Dar ce reverenţă mai graţioasă în vremurile astea când toţi postulează importanţa victoriei, a punctelor, a clasamentelor, indicilor şi coeficienţilor? Ce dovadă mai bună că, fără stropul de romantism lăsat uneori să picure de echipe ca Villarreal şi Granada, sportul ăsta se şi te acreşte? Fotbalul de ştrand jucat sâmbătă seara pe La Cerámica a sărbătorit evadarea din corset tactic şi prudenţă bolnavă. Sigur, cele două echipe nu vor face mare brânză în campionat dacă vor continua aşa. Însă măcar vor pastela un sport în care eşti obligat prea des să conchizi că ori e albă, ori e neagră. Şi să-ţi verifici contul şi cotaţia la bursă după fiecare gol înscris sau încasat.

Nu în ultimul rând, Villarreal-Granada a fost întâlnirea între două talente renăscute: Santiago Cazorla şi Roberto Soldado. Un arhitect sclipitor şi un pur-sânge al tabelei de marcaj. Viziunea primului şi instinctul celui de-al doilea au sigilat un meci pentru care nu se ştie câtă lume a avut ochi. Un meci ca o avanpremieră la plonjonul în bazin.