Până la noi dezamăgiri

Vin alegerile. Şi ce, n-au mai venit?

Când Emeric Ienei a spus, cu bonomia lui catifelată, „Nu-mi fac iluzii ca să nu am deziluzii”, lumea a râs tandru. Cu îngăduinţa pe care le-o arăţi celor ajunşi pe acoperişul succesului. Şi cu simpatia manifestată în faţa celor care urcă pe acoperişul vârstei. Vorba lui Ienei, prelucrarea un pic naivă a unui aforism din alte timpuri, a ajuns replică de film („Visul lui Adalbert”) şi lozincă pentru sceptici. Din fotbal, dar nu numai. Sunt pline forumurile de variaţiuni pe tema rescrisă de Ienei. O piesă de teatru care nu place, o tocană fără frison papilar, o cameră de hotel sub standard – toate atrag aceeaşi concluzie ambalată în promisiune: de acum încolo nu-mi mai fac iluzii ca să nu am deziluzii. Asta înseamnă că s-a râs destul, dacă nu cumva prea mult, de mărunta inabilitate retorică a lui Emeric Ienei. În fond, omul are dreptate. Şi spune un lucru atât de simplu, atât de banal, încât îl pierdem din vedere tocmai pentru că este simplu şi banal. Pe scurt: dezamăgirile pândesc de oriunde.

Inclusiv (sau mai ales) din preajma alegerilor. Indiferent dacă te pregăteşti să alegi un preşedinte de scară, de federaţie sau de asociaţie de locatari, lucrurile arată la fel în mentalul electoratului. Contracandidatul se prezintă splendid prin comparaţie cu deţinătorul funcţiei. Are chip luminos, trăsături ferme, discurs articulat. E aliajul perfect de bună intenţie, simţ practic, onestitate şi competenţă. Portretul lui curtează idealul. Şi e momentul să te întrebi: a avut şi titularul de azi un portret comparabil? De bună seamă, dar asta doar când a fost contracandidat şi când fostul titular era, după caz, „expirat”, „neisprăvit” sau „mafiot”. E simplu. Preluarea postului nu presupune doar răspunderi, ci şi o lună de miere care poate ţine o zi sau două ore. Fiindcă tocmai cei care au văzut în noul venit o apariţie providenţială şi un omnipotent generos vor începe, din multe motive, în general subterane, să-şi destructureze plăsmuirea. La început prin mici obiecţii de parcurs, apoi montându-şi tăiş la voce şi la urmă atacând cu ce le cade în mână.

Ionuţ Lupescu e văzut nu doar ca variantă câştigătoare a fotbalului românesc, ci şi ca soluţie la toate problemele din domeniu. Aşa să fie, succes şi pumnii strânşi. Dar dacă nu va fi? Ce se va întâmpla atunci? Cum se vor comporta cei care clamează astăzi că mandatul Lupescu va însemna automat salubrizarea arbitrajului, creşterea nivelului fotbalistic şi repunerea naţionalei pe o orbită vizibilă? Îşi vor recunoaşte partea de vină? Vor accepta oare că au trecut pe lângă avertismentul lui Emeric Ienei fără să-i priceapă sensul real?

Dintr-o mulţime de motive, Răzvan Burleanu trebuie să plece. Din altă mulţime de motive, înlocuitorul lui s-ar cuveni să fie Ionuţ Lupescu. Dar asta nu va preschimba buruiana în mixandră şi cloaca în muzeu de artă. Ceea ce va să spună că omul sănătos la minte trebuie să fie pregătit oricând pentru dezamăgire.