Costa Frica şi soarta ei krulă

O ştiu. Am auzit-o din guri experte, am văzut-o sub semnături ilustre: Costa Rica e o echipă de viteji care trebuie zeificaţi urgent.

De două săptămîni, laudele se revarsă asupră-i precum ciomegele pe cîinele turbat: disciplină tactică, putere de […]

O ştiu. Am auzit-o din guri experte, am văzut-o sub semnături ilustre: Costa Rica e o echipă de viteji care trebuie zeificaţi urgent.

De două săptămîni, laudele se revarsă asupră-i precum ciomegele pe cîinele turbat: disciplină tactică, putere de luptă, rezistenţă, încredere, spirit de sacrificiu, unitate de grup, ţară mică-suflet mare, ucigaşă de favoriţi, revelaţie etc. N-a lipsit nici un clişeu al elogierii. Cîştigarea unei grupe populate de fantome a sporit producţia de complimente. Puţini au observat că Uruguayul e o echipă expirată, că Italia joacă la ciupeală şi că Anglia stă ascunsă în mediocritate. Dator să răspundă extazului planetar, calamburgismul jurnalistic a produs şi un supranume. Costa Rica a devenit, astfel, Costa Eroica.

Sîmbătă noaptea, Costa Eroica s-a transformat în Costa Frica. De ce? Fiindcă nu ştie fotbal nici pe sfert cît adversarul. Prin urmare, ea a recurs la mijloacele disponibile. Adică s-a năpustit din primul minut spre careul ei, unde a vrut să-i arate Olandei că nu e singură în construcţia de diguri. Timp de două ore, publicul a audiat un curs de gramatica expectativei. A spus-o Lincoln, a reluat-o De Niro, a rostit-o şi un personaj de roman: „Lucrurile bune li se cuvin celor care aşteaptă”. Zis şi aşteptat.

Costa Rica a tras singurul şut pe poartă în minutul 117. Pentru restul meciului, ea s-a bazat pe Keylor Navas, folosit ca portar, agent al providenţei, talisman, guru, factor de mobilizare, preot şi, în general, în toate rolurile pe care le poate asuma un om. Navas e singurul care merită ovaţii la ieşirea de la Cupa Mondială. Ceilalţi, cu abnegaţia lor de cauză mică şi cu statul lor pe jos, pleacă din competiţie după ce au încercat (şi au reuşit) să ia chipul Greciei.

Deloc ciudat, prima vinovată pentru egalul de sîmbătă e Olanda, cu gamblerul Van Gaal în frunte şi cu Van Persie lîngă el. Nepoata fotbalului total, Olanda mea iubită şi-a pierdut capacitatea de-a fascina, păstrîndu-şi-o pe cea de-a impresiona prin schimbările de modul. Sigur, nu-i puţin, mai ales cînd cîştigi.

Însă dincolo de ghinion şi de obstrucţionismul adversarului, Olanda a avut destule  perioade de plictis vinovat. Iar Van Gaal, cu privirea lui de colonel în Războiul Burilor, a reparat în condiţii de criză o eroare-concesie forţată de căpitanul de echipă: netitularizarea lui Tim Krul din primul minut al primului meci. Cu el, Costa Frica a avut o soartă krulă. Fără el, Van Gaal ar fi plătit, poate, o decizie care a ţinut de resentiment, nu de fotbal. Fiindcă rîca dintre Van Persie şi Krul, începută în 2012, încă nu s-a consumat.