Doi prieteni

Ar fi păcat ca Mihai Stoica şi Dan Petrescu, artizanii triumfului Unirii Urziceni, să continue să se acuze!

E neplăcut că, deşi au făcut împreună o treabă extraordinară la Urziceni, chiar o minune, Mihai Stoica şi Dan Petrescu se iau […]

Ar fi păcat ca Mihai Stoica şi Dan Petrescu, artizanii triumfului Unirii Urziceni, să continue să se acuze!

E neplăcut că, deşi au făcut împreună o treabă extraordinară la Urziceni, chiar o minune, Mihai Stoica şi Dan Petrescu se iau la harţă. Nu-i doar neplăcut, ci şi trist. Încă nu se ceartă de-a binelea, însă sînt pe-acolo, iar asta lasă un gust amar.

Cum îi preţuiesc pe amîndoi, mi-e greu să spun care dintre ei greşeşte mai puţin într-un moment în care, aici nu încap dubii, greşesc amîndoi. În ciuda faptului că a deschis discuţia, dacă nu polemica, MM pare să aibă ceva mai multă dreptate. Indiferent ce i s-a sugerat, Dan era dator să-şi ia la revedere de la jucătorii ialomiţeni şi, ulterior, n-avea voie să-i contacteze pe cîţiva spre a-i momi la Krasnodar. Nu trebuia să-i amăgească, mai ales că ofertele Kubanului se situau sub cota pieţei. Dar şi managerul exagerează cînd afirmă, ori măcar ne permite să deducem, că el hotăra transferurile la Unirea înaintea antrenorului! Oricîte i s-ar imputa Bursucului, cu precădere că s-a dus în liga secundă rusă numai pentru bani, ceea ce omeneşte e de înţeles pînă la un punct, meritele lui în transformarea unei echipe no-name în campioana României sînt incontestabile. Nu ştiu dacă Unirea ar fi cîştigat Liga fără Stoica. Poate că da, poate că nu. Sigur însă că fără Petrescu n-ar fi reuşit.

Pe blog-ul Gazetei, părerile sînt împărţite. Unii îl învinovăţesc pe MM, alţii pe Dan şi o a treia categorie pe ambii. Toţi se declară surprinşi, ba şi dezamăgiţi, că prietenia dintre cei doi, care părea de nezdruncinat şi înfrumuseţa un fotbal presărat cu intrigi, cu lovituri pe la spate şi cu trădări, s-a destrămat. Sau riscă să se destrame. Corect, din care motiv şi apreciez că e regretabil ce se întîmplă. Numai că, o dată cu anii, am învățat să-i cîntăresc pe oameni mai degrabă în funcţie de ce lasă în urmă decît de ce scot pe gură. Altfel zis, de operă, nu de caracter. Or, la capitolul realizări, atît Dan Petrescu, cît şi Mihai Stoica, ordine aleatorie, au cu ce se lăuda. Chiar au, din plin.

Primul, cu 95 de selecţii în “naţională”, cu strălucita carieră din Italia şi din Anglia, ca şi, fireşte, cu triumful de la Urziceni. Celălalt, pe lîngă recenta izbîndă cu Unirea, şi-a dovedit flerul și priceperea înlesnindu-i Stelei să cucerească două titluri, de altfel şi ultimele din palmaresul roş-albastrilor, cu Zenga-Dumitriu III pe bancă şi, respectiv, cu Protasov-Olăroiu. Semnificativ e că, după plecarea lui MM din Ghencea, Steaua n-a mai obţinut nici un trofeu! Ca atare, vă invit să nu-i judecăm prea aspru. Tocmai pentru că, de regulă, oamenii de valoare sînt vanitoşi, pietre tari, le şi sare ţandăra mai uşor. Haideţi să nu le zgîndărim orgoliile lui Stoica şi lui Petrescu, ci să sperăm că gîlceava lor se va stinge! S-ar cuveni ca în numele succesului comun repurtat într-un tîrg din Bărăgan, să fumeze repede pipa păcii. În fond, îi leagă infinit mai multe lucruri decît îi despart.