Noi cu inima, ei cu valoarea
Ca și Steaua, Unirea Urziceni nu s-a făcut de rîs la Sevilla, dar a cedat fără drept de apel
Unirea Urziceni a pierdut onorabil la Sevilla. Deși debutantă în Champions League, a lăsat impresia unei echipe voluntare și organizate, inimoasă. […]
Ca și Steaua, Unirea Urziceni nu s-a făcut de rîs la Sevilla, dar a cedat fără drept de apel
Unirea Urziceni a pierdut onorabil la Sevilla. Deși debutantă în Champions League, a lăsat impresia unei echipe voluntare și organizate, inimoasă. Pe de altă parte însă, a pierdut fără drept de apel, fișa tehnică a partidei evidențiind superioritatea formației spaniole: 60 la sută posesia balonului, 7-1 șuturi pe poartă, 6-1 cornere etc. Unirea nu și-a creat nici o ocazie de gol în 90 de minute, poate o jumătate, din păcate, irosită de Bilașco.
Băieții lui Dan Petrescu atît au putut. De vrut au vrut, probă că Apostol a alergat mai mult decît toți ceilalți, coechipieri și adversari. A parcurs 12,269 kilometri, distanță pe care au depășit-o în întîlnirile din manșa inaugurală a grupelor C1 doar rusul Dzagoev (ȚSKA Moscova) și turcul Ekrem Dag (Beșiktaș). Prin comparație, brazilianul Renato de la Sevilla, de asemenea mijlocaș, a fugit mai puțin, 11,723 kilometri. El a marcat însă golul de 2-0.
Reiese că nu voința le-a lipsit ialomițenilor. Nici dăruirea, capitole la care oaspeții n-au stat rău. Oricum, n-au stat mai rău decît gazdele. În consecință, succesul Sevillei trebuie explicat prin plusul ei de valoare, de calitate. Dominată net de un adversar mai puternic, Unirea a suferit pe “Sanchez Pizjuan” aidoma Stelei, învinsă acolo cu 1-0 în 2007 și cu 2-1 în 2008. Concluzia? Echipele noastre se descurcă pe plan continental pînă la un anumit punct, pentru ca în continuare, cînd dau peste adversari de primă mînă, să clacheze. În cele din urmă, fie și cu dificultate, clasa își spune cuvîntul, ea înclină balanţa.
Vochin scria ieri că, în raport cu predecesorii lor, fotbaliștii români de azi nu mai au rezultate pentru că nu mai au încredere în ei, în forțele lor. Frumos spus. Merită presupus că succesele de la Kiev și Roma, ca și minunea de la Liberec, se vor mai repeta, însă numai ca excepţii.
Regula va fi ca reprezentantele noastre să spere și să încerce, pentru ca în final să plece totuși steagul în fața superputerilor Europei. Oricît s-ar strădui, ele nu dispun de suficiente mijloace spre a se impune. Practic, ne întoarcem de unde am început, de parcă ne-am învîrti în jurul cozii. Înainte de a vorbi despre atitudine și despre mentalitate, importante și ele, vorbim despre valoare, care înseamnă investiții. Mulți bani, foarte mulţi bani. Iar fotbalul tricolor, nu-i o noutate, o duce prost cu banii.
Vor replica unii că aceste rînduri exprimă o notă de pesimism. Ba și de fatalitate deoarece sugerează existența unui cerc vicios din care se iese greu ori chiar nu se iese. Ca să putem ieși, ar trebui să nu ne mai complacem în rolul visătorilor ce preferă să cosmetizeze realitatea, nu s-o vadă.
Ocolirea adevărului, indiferent cît deranjează acesta, nu asigură niciodată progresul. Tocmai de aceea s-ar cuveni să nu ne mai facem iluzii degeaba, ci să recunoaștem deschis, bărbătește, că mai avem drum lung pînă să ne măsurăm cu granzii! Capătul lui nici măcar nu se zărește.