Pe ce picior dansăm?
Cînd visăm să-i batem pe toţi, ne-ar prinde bine să realizăm cine sîntem şi, mai ales, cît putem!
Nu m-aş grăbi să pun pe seama dificultăţilor economice interdicţia ca fotbaliştii Unirii Urziceni să schimbe tricourile cu cei ai Sevillei la […]
Cînd visăm să-i batem pe toţi, ne-ar prinde bine să realizăm cine sîntem şi, mai ales, cît putem!
Nu m-aş grăbi să pun pe seama dificultăţilor economice interdicţia ca fotbaliştii Unirii Urziceni să schimbe tricourile cu cei ai Sevillei la finalul meciului de diseară. Aş interpreta-o altfel. Ca încercarea lui Dan Petrescu şi Mihai Stoica de a-i determina pe ialomiţeni să se lepede de un posibil complex de inferioritate. Adică să nu se considere mai prejos decît adversarii din Champions League, indiferent cine sînt aceştia. Demers îndrăzneţ, să sperăm că-şi va atinge scopul.
Generalizînd, n-avem însă satisfacţii să ne comparăm cu cei puternici şi nici motive să ne bucurăm. E clar că pe noi criza ne-a lovit mai tare, chiar sub centură. În vreme ce, de pildă, Real Madrid, Internazionale şi Manchester City au băgat sute de milioane de euro în ultimele transferuri, prima scoţînd 96 pentru achiziţionarea lui Cr. Ronaldo, cluburile româneşti, inclusiv fruntaşele, umblă cu înfrigurare să strîngă baierele pungii, să limiteze la maximum costurile. Tocmai spre a reduce cheltuielile, Unirea n-a mai plecat în Spania luni, cum ar fi procedat orice echipă care se respectă, ci marţi, cu doar o zi înaintea partidei de pe „Sanchez Pizjuan”.
Alte dovezi că fotbalului tricolor îi cam fluieră vîntul prin buzunare? Cîte vreţi. La Steaua, la Dinamo şi nu numai s-au micşorat drastic contractele. După ce a izbutit să scape de muntenegreanul Djalovici, plătit anual cu 250.000 de euro, Rapid visează să-l dea şi pe portughezul Joao Paulo, dar nu-i iese. În schimb, l-a promovat de la „satelitul” din al treilea eşalon pe tînărul Ioniţă, altminteri promiţător, care cîştigă lunar 4.200 de lei, echivalentul a 12.000 de euro pe an!!!! Asta într-un moment în care Kaka primeşte de la Real 9 milioane, iar Ronaldinho de la Milan 7,5. Diferenţa nu-i mare, e astronomică, una ca de la cer la pămînt.
Ca lucrurile să fie mai limpezi, iată şi exemplul furnizat de Daniel Niculae, atacantul ce a înscris deunăzi pentru Auxerre după 17 luni şi jumătate de ineficacitate. Deşi e o grupare de mijlocul clasamentului în Franţa, Auxerre şi-a permis să-l ţină şi să-l încurajeze pe Nico, ba i-a şi achitat în intervalul respectiv peste un milion de euro! Evident că nici un club românesc nu şi-ar fi îngăduit un asemenea lux.
Ei şi, veţi zice, ce-i nou în această poveste? Se ştia că atîţia alţii sînt mai bogaţi decît noi, la ce-ajută s-o repetăm la nesfîrşit?! Corect, se ştia, dar s-ar cuveni să ne reamintim mai des pe ce picior dansăm. Cu precădere atunci cînd, rupţi de realitate, excesiv de optimişti, ne propunem să-i batem pe toţi şi reuşim, vai, să-i batem pe mai puţini. Pe din ce în ce mai puţini.