Luceștii, tată și fiu
De ce-a ajuns Răzvan să se consulte din ce în ce mai rar cu Mircea?!
Sigur că Mircea Lucescu îl susține trup și suflet pe Răzvan. Cum sîngele apă nu se face, ar fi și anormal să se întîmple altfel. […]
De ce-a ajuns Răzvan să se consulte din ce în ce mai rar cu Mircea?!
Sigur că Mircea Lucescu îl susține trup și suflet pe Răzvan. Cum sîngele apă nu se face, ar fi și anormal să se întîmple altfel. Indiferent cu ce se ocupă, fiecare părinte încearcă să-și ajute copilul cît poate, măcar cu un sfat. Așa se cuvine, așa e firesc.
Pentru a evita orice speculație, căci destui cîrcotași au insinuat că “naționala” se strînge la București, dar se alcătuiește la Donețk! , Răzvan nu prea se mai consultă cu tatăl său de cînd a fost numit selecționer. Deducem asta și din faptul că Mircea şi-a dojenit deunăzi fiul, pe GSP TV, după egalul cu Austria. Printre altele, i-a imputat că, plecînd urechea la criticile unor conducători, l-a scos pe Mara din formație și l-a titularizat pe M. Roman, deși “Mara a jucat bine la Paris, iar Roman se remarcă doar prin faze personale”.
Adăugînd că recentul cîștigător al Cupei UEFA și-a manifestat îndoiala și față de oportunitatea introducerii lui Săpunaru, “ar trebui folosiți numai jucătorii ce evoluează meci de meci în echipele de club”, ce-am putea înțelege din reproșurile de mai sus? Fie că Răzvan nu i-a cerut părerea tatălui său, fie că i-a cerut-o, dar n-a ținut cont de ea. Aș înclina spre prima variantă.
Probabil că orice alt tînăr selecționer român ar fi apelat la antrenorul lui Șahtior, la priceperea și la experiența acestuia. Nu însă și Răzvan. Precaut, tocmai pentru a scăpa de bănuiala că nu decide numai el, acesta sună mai rar la Donețk! Continuă să sune, dar nu ca să discute despre “națională”, de unde și concluzia că avantajul teoretic de a fi băiatul lui Mircea Lucescu riscă să se transforme, dacă nu s-a și transformat, într-un dezavantaj practic. Vinovați pentru că s-a ajuns aici trebuie considerați aceia care, în loc să-l încurajeze pe Răzvan la începutul unui drum promițător, îi caută noduri în papură. Ba se și opintesc să-l reducă la condiția de “fiul tatălui său”! O asemenea etichetă nu-i doar mincinoasă, ci și jignitoare.
Ca să vă lămuriți cum stau lucrurile, iată și reversul medaliei. În ajunul întîlnirii de pe Stade de France, am vorbit la telefon cu Lucescu senior. Se pregătea să meargă în Germania pentru un control medical, dar îi rămînea suficient timp să prindă un avion către Paris. “Aș vrea să văd partida pe viu, însă n-o să mă duc, l-am auzit, deoarece le-aș da apă la moară caraghioșilor care susțin aberaţia că Răzvan nu se descurcă fără mine! Mă voi întoarce de la München direct la Donețk și am să mă uit la televizor”.
Să nu-și imagineze cineva că raporturile dintre Lucești, totdeauna cordiale, s-au răcit. Din cauza conjuncturii și, mai ales, din pricina clevetitorilor, ele doar au intrat într-o fază nouă, nu ca de la tată la fiu și invers, ci ca de la bărbat la bărbat, fiecare cu personalitatea lui. O fază însă, poate greșesc, care nu le servește celor în cauză. Implicit, nici “naționalei”.