Campioana învinsă

Logic ar fi ca tristeţea Iolandei Balaş să ne întristeze pe noi toţi!

Iolanda Balaş a fost una dintre cele mai mari campioane din istoria sportului. Născută pe 12 decembrie 1936, la Timişoara, a intrat în legendă datorită modului suveran […]

Logic ar fi ca tristeţea Iolandei Balaş să ne întristeze pe noi toţi!

Iolanda Balaş a fost una dintre cele mai mari campioane din istoria sportului. Născută pe 12 decembrie 1936, la Timişoara, a intrat în legendă datorită modului suveran în care a dominat proba de săritura în înălţime de-a lungul unui deceniu. Dublă medaliată cu aur la JO, Roma 1960, Tokyo 1964, precum şi la CE, Stockholm 1958, Belgrad 1962, a stabilit nu mai puţin de 15 RECORDURI MONDIALE. Sfidînd gravitaţia, a ridicat ştacheta de la 1,75 m la 1,91 m. Nimeni altcineva, bărbat sau femeie, n-a izbutit vreodată să cîştige 140 de concursuri la rînd! Performanţa figurează şi azi în Guinness Book.

După ce s-a retras, s-a căsătorit cu Ioan Soter, antrenorul său, dar nu s-a putut rupe de atletism. Deşi dispariţia prematură a soţului a marcat-o profund, s-a implicat în lupta pentru binele disciplinei care îi adusese faimă, nu însă şi bogăţie. Deoarece la vremea respectivă nu se vehiculau în sport sumele uriaşe care se învîrt acum.

Preşedintă a federaţiei de specialitate din 1988 pînă în 2005, cea supranumită DOAMNA ATLETISMULUI ROMÂNESC a înfiinţat în primăvara lui 1993 o fundaţie, propunîndu-şi ca şi prin intermediul acesteia să sprijine dezvoltarea disciplinei în discuţie. Şi-a propus şi, urmărindu-şi scopul cu o îndîrjire de admirat, a reuşit. Asta a însemnat că, şi cu ajutorul Fundaţiei Atletismului Românesc, s-au dotat cu piste sintetice 20 de stadioane din Capitală şi din provincie, s-a modernizat Vila Toporaş de la Băile Olăneşti, destinată recuperării componenţilor loturilor naţionale, s-a construit impozantul sediu al FRA de la Şosea etc.

Deşi anii s-au adunat, Iolanda Balaş a continuat să se agite tinereşte şi să bată la uşi, spre a obţine sponsorizări sau, vai, doar promisiuni. La reputaţia ei, alta ar fi preferat să depene amintiri, să trăiască în tihnă, să stea la şuetă. Nu însă şi Doamna Ioli, căreia nu i-a căzut rangul să ceară şi NICI N-A OBOSIT. A fost o luptătoare şi aşa a rămas.
Unii se vor mira ce m-a apucat să scriu tam-nesam despre Iolanda Balaş. Motivul e simplu, am aflat deunăzi că revista Atletismul Românesc, editată trimestrial de FAR începînd cu 1996, ÎŞI ÎNCETEAZĂ APARIŢIA din pricina „situaţiei financiare grele prin care trece fundaţia”. Pentru a supravieţui, i-ar ajunge 16.000 de lei pe an, dar nu-i mai are.

Ce atîta tevatură, veţi zice, că moare o revistă cînd însuşi atletismul nostru se duce la vale cu fiecare zi, probă şi dezamăgirile de la Mondialele ce se desfăşoară la Berlin! Fireşte, nu se va prăbuşi lumea numai pentru că publicaţia destinată unui grup restrîns de tehnicieni, români şi străini, va dispărea. Pagubă-n ciuperci, nu? E criză şi, sub o formă sau alta, ea se manifestă pretutindeni. Pe de altă parte însă, îndrăznesc să întreb: chiar nu există nimeni dispus să salveze revista? Să fie oare 16.000 de lei, nici 4.000 de euro, imposibil de găsit?!

Neînvinsă într-o carieră fabuloasă, ba şi după aceea, Iolanda Balaş pare în faţa primei înfrîngeri de proporţii, din care motiv e mîhnită. Neputinţa o macină. Fără să patetizez, sînt convins că inconfundabila campioană de altădată merită alt destin, altă consideraţie. Tocmai de aceea s-ar cuveni ca tristeţea ce-o copleşeşte SĂ NU NE LASE INDIFERENŢI, ci să ne intereseze. Dacă bătrîneţea Doamnei Ioli nu-i una senină, ar trebui să ne simţim toţi vinovaţi.