Aplauze triste
Timişoara a făcut cam tot ce-a putut, doar că n-a putut foarte mult
După Poli – Stuttgart 0-2, Răzvan Lucescu a declarat că „s-a văzut lipsa de experienţă a timişorenilor”. A dorit să fie amabil, întrucît VfB nu s-a dovedit […]
Timişoara a făcut cam tot ce-a putut, doar că n-a putut foarte mult
După Poli – Stuttgart 0-2, Răzvan Lucescu a declarat că „s-a văzut lipsa de experienţă a timişorenilor”. A dorit să fie amabil, întrucît VfB nu s-a dovedit superioară doar la capitolul invocat de selecţioner, ci la toate. Recunoscînd deschis că „asta ne e valoarea!”, Marian Iancu nu s-a sfiit să pună degetul pe rană şi trebuie să-i dăm dreptate.
Într-adevăr, Timişoara nu s-a predat uşor, ceea ce îi acordă circumstanţe atenuante. Din păcate, n-a izbutit mare lucru în faţa unui Stuttgart puternic, organizat nemţeşte. Poli a murit frumos, dar atît. Practic, deznodămîntul de marţi seara era oarecum previzibil din moment ce, ca să ne rezumăm la un exemplu, VfB l-a împrumutat pe Hleb de la Barcelona, care îi plătise lui Arsenal 15 milioane de euro pentru bielorus, iar cea mai scumpă achiziţie a lui Poli, Gigel Bucur, a costat de 10 ori mai puţin! Comparaţia pare cinică şi chiar e, însă merită subliniată: unde-s bani mai mulţi, sînt şi jucători mai buni.
Veţi zice că, deşi teoretic a existat o diferenţă de clasă şi între Şahtior şi Poli, ultima a fost capabilă să răstoarne calculul hîrtiei şi, spre lauda ei, s-o elimine pe deţinătoarea la zi a Cupei UEFA. Corect, numai că excepţiile confirmă regula, n-o şi fac.
Probabil că meciul cu Stuttgart ar fi căpătat alt curs în cazul în care Magera n-ar fi irosit o ocazie monumentală, rarisimă, de nescuzat. Din nou de acord, cu observaţia însă că o partidă trebuie judecată după ce s-a întîmplat pe teren, nu după ce s-ar fi putut întîmpla. Cine gîndeşte altfel îşi fură căciula singur. A fi patriot nu înseamnă, am mai spus-o, să nu fi realist.
Să acceptăm că destinul Timişoarei se aseamănă cu al majorităţii echipelor noastre. În general, ele se descurcă în compania unor parteneri de mîna a doua şi capotează în confruntările cu cei din elita continentală. Nu că n-ar vrea, dar nu pot. De aici şi concluzia că plapuma fotbalului românesc, totuşi în creştere, rămîne încă scurtă. Ne permite să visăm, însă nu foarte departe.
Statornici şi entuziaşti, spectatorii de pe Bega au impresionat ca de fiecare dată, dincolo de faptul că l-au huiduit copios pe Marica, aşa cum procedaseră şi cu Mircea Lucescu. De-a dreptul amuzant, asistenţa le-a reproşat celor doi mai vechea legătură cu Dinamo, duşmanul de moarte, de parcă însuşi căpitanul violeţilor, Alexa, n-ar fi îmbrăcat vreme de aproape 3 ani tricoul roş-alb!!!! Oricum, publicul timişorean s-a situat peste nivelul formaţiei favorite, dovadă că a aplaudat generos pînă şi eşecul. Şi cînd sînt triste, în genul celor de marţi, aplauzele a 25.000 de oameni îţi sporesc încrederea în tine şi în viitor. Poli a pierdut bătălia cu Stuttgart, chiar şi războiul, dar mai are atîtea de purtat.