Hu-ţu-pan!, Hu-ţu-pan!
A ieșit din poartă ca să-și ocupe locul în legendă
Nu încape îndoială că Luminiţa Huţupan merită socotită una dintre marile vedete ale istoriei handbalului nostru şi nu numai. Scriu astfel cu gîndul la impresionantul ei palmares, 3 izbînzi în […]
A ieșit din poartă ca să-și ocupe locul în legendă
Nu încape îndoială că Luminiţa Huţupan merită socotită una dintre marile vedete ale istoriei handbalului nostru şi nu numai. Scriu astfel cu gîndul la impresionantul ei palmares, 3 izbînzi în Liga Campionilor, 199 de selecții în “naţională”, argint la Mondialele 2005 etc. , dar şi la CARACTERUL celei pe care IHF a desemnat-o portăriţa numărul 1 a lumii în 1999 şi în 2005.
Spre a urca în vîrful piramidei şi a rămîne acolo un deceniu, fireşte că i-a trebuit talent. Cu siguranţă însă că el nu i-ar fi ajuns. În paralel, a avut nevoie de perseverenţă şi de curaj, dar şi de suferinţă, deoarece rolul pe care l-a interpretat pînă sîmbătă, cînd s-a retras, e probabil cel mai greu în sportul pe semicerc. Cel mai expus, ultima redută în calea golului. Dacă unii îşi imaginează altceva, sînt poftiţi să privească mîinile Luminiţei, ale căror degete, adesea date peste cap, au fost operate în repetate rînduri. Aidoma unui scamator, a făcut însă cu ele ADEVĂRATE miracole. Acte de vitejie. De pildă, la CM din 2005, a izbutit un procentaj aproape neverosimil de intervenţii reuşite: a parat 117 mingi din 275!
În ciuda faptului că va sărbători 38 de ani pe 6 noiembrie, putea continua, căci federaţia noastră a declarat-o cea mai bună jucătoare şi pe 2008. A hotărît să plece însă în plină glorie şi să se dedice familiei, copiilor. Altfel zis, a părăsit terenul ca să intre în legenda în care își cîștigase demult locul.
Fără ea, handbalul a devenit mai sărac, iar suporterii lui la fel. Pentru că aşa cum tribunele de pe stadioane obişnuiau să scandeze Ha-gi!, Ha-gi!, spectatorii din săli învăţaseră să încurajeze echipa reprezentativa feminină și pe Oltchim din Rîmnicu Vîlcea strigînd Hu-ţu-pan! , Hu-ţu-pan! Evident, nu le va fi uşor să găsească alt refren.
Personal, n-am întîlnit-o prea des. Totdeauna, inclusiv după ce s-a căsătorit în 2000 şi a căpătat numele Dinu, m-a cucerit PRIN MODESTIE. Era un monstru sacru, dar se purta cu simplitate, deschis, prieteneşte. Pe cînd apăra la Krim Ljubljana, să fi fost în 2006, i-am spus că e posibil ca, în drum cu maşina către Italia, să opresc o noapte în capitala Sloveniei. Participam împreună la o festivitate de premiere şi, ca să întreţin conversaţia, am întrebat-o ce hotel mi-ar recomanda? “Ce hotel?! , a sărit ca arsă, nici să n-aud, eu şi soţul meu am fi bucuroşi să vă găzduim. Deşi stăm într-un apartament, nu într-o vilă, uşile lui sînt larg deschise românilor. Să mă sunaţi în ziua în care veţi sosi, vă aşteptăm!” N-am mai sunat-o pentru că am ales altă rută, însă n-am uitat întîmplarea.
Cum drumurile nu ni s-au mai intersectat, mă folosesc de prilej ca să-i mai mulţumesc o dată Luminiţei pentru invitaţia aceea. Dar şi, înainte de orice, pentru tot ceea ce a făcut, imens, în folosul handbalului şi al ţării. Şi s-o asigur că NE VA LIPSI.