Întoarcerea lui Clau-gol

Neanunţată de nimic, înfrângerea suferită acasă în faţa Chiajnei a deteriorat atmosfera la Dinamo. Obişnuiţi să strâmbe din nas, căci suporterii din fotbalul nostru sunt, în general, din ce în ce mai greu de mulţumit, ultraşii s-au înfuriat de-a binelea […]

Neanunţată de nimic, înfrângerea suferită acasă în faţa Chiajnei a deteriorat atmosfera la Dinamo. Obişnuiţi să strâmbe din nas, căci suporterii din fotbalul nostru sunt, în general, din ce în ce mai greu de mulţumit, ultraşii s-au înfuriat de-a binelea la 0-1 cu Concordia şi, zgomotoşi, au cerut demisia lui Andone. Că pe-a lui Negoiţă, mă rog, plecarea investitorului, o ceruseră mai demult.

În fruntea listei celor vizaţi de galerie să-i succeadă antrenorului în exerciţiu figura, şi poate mai figurează, Claudiu Niculescu. Preferinţă explicabilă, din moment ce golgeterul ediţiilor de campionat 2005 şi 2007 şi-a dedicat o parte importantă a carierei culorilor roş-albe. A jucat 7 sezoane la Dinamo, echipă în tricoul căreia a cucerit 7 trofee, de 3 ori titlul, de 3 ori Cupa României şi o dată Supercupă. Cum el a rămas fără angajament în octombrie trecut, după despărţirea de divizionara secundă din Mioveni, părea normal, în logica lucrurilor, să fie luat în discuţie pentru banca tehnică a „câinilor”. În fond, posesor al licenţei PRO din iunie 2015, Niculescu e leat cu Stoican şi cu doar câteva luni mai mic decât Reghecampf. Bref, dacă nu-i pus acum, atunci când?! Dacă nu-i pus la Dinamo, atunci unde?!

Spre a nu mai lungi vorba, reproduc mai jos o recentă declaraţie dată la DigiSport de ocupantul locului 11 în topul all-time al marcatorilor interni: „Nea Ando are capacitatea de a scoate Dinamo din actuala minicriză. Eu am spus că visez să antrenez pe Dinamo şi că doresc să revin într-o bună zi în Ştefan cel Mare ca antrenor. N-o să mă dezic niciodată de Dinamo, care va fi mereu în sufletul meu, însă nu mă întorc acum. Nu-i cazul”.

Dincolo de reacţia trezită altora, pe mine cuvintele de mai sus m-au impresionat. Nu caut să elogiez normalitatea, iar să-i ridic statuie nici atât, dar intervenţia cu pricina nu m-a lăsat indiferent.

Dimpotrivă, m-a emoţionat. Simţind că ar putea fi o soluţie, altul băga un fitil. Strecura o răutate ori, varianta cea mai elegantă, alegea să tacă. Iată însă că, gentleman, Niculescu n-a omis că a câştigat sub comanda lui Andone 5 trofee din 7, titlul din 2004, toate Cupele şi Supercupa, aşa că a mers pe alt drum. Nu şi-a săpat antrenorul de odinioară, ba chiar a sărit să-i ia apărarea, să-l laude.

Într-o lume a fotbalului bântuită de orgolii, dominată de egoisme şi subordonată intereselor personale, Claudiu Niculescu s-a dovedit un tip cu picioarele pe pământ. Lucid, modest, recunoscător. Atitudinea lui aduce cu o lecţie despre respect şi chiar despre caracter.

Nu vreau nici să simplific, nici să exagerez. Deoarece userilor nu le scapă nimic, unii dintre aceşti proprietari ai adevărului se vor grăbi să atribuie reacţia lui Niculescu diplomaţiei şi apoi s-o bagatelizeze. Pasămite, temându-se că Dinamo reprezintă o căciulă prea mare pentru el sau mirosind că Negoiţă nu intenţionează să-l numească, Claudiu a vorbit ca un oportunist. Ca să dea bine la imagine. Nu-i exclus, ceea ce nu schimbă însă datele problemei şi, consider eu, nici opinia că fostul atacant a făcut un gest frumos.