Forminte şi Potec

Să nu-i uităm pe cei din spatele victorieişi nici pe cei învinşi!

Oricît s-ar scrie, nu se scrie destul despre laureaţii noştri olimpici. Vinovaţi, ne aducem aminte de ei o dată la 4 ani, iar atunci parcă ne mirăm de […]

Să nu-i uităm pe cei din spatele victorieişi nici pe cei învinşi!

Oricît s-ar scrie, nu se scrie destul despre laureaţii noştri olimpici. Vinovaţi, ne aducem aminte de ei o dată la 4 ani, iar atunci parcă ne mirăm de ce-s în stare. Ba ne şi socotim, abuziv, părtaşi la o glorie ce nu ne aparţine. Încă mai puţin, ba chiar deloc, ea le aparţine guvernanţilor. Gata să vorbească despre sport doar în momentele în care răsună “Deşteaptă-te, române!”, aceştia nu ezită să se legitimeze cu nişte izbînzi pentru care rareori au mişcat un deget.

În ciuda unei baze materiale suferinde, iată că stăm bine la Beijing, peste aşteptări. Cele 8 medalii de pînă acum, 4 dintre ele de aur, se datorează fetelor, excepţia de la regulă fiind furnizată de scrimerul Mihai Covaliu. Sigur, există victorii şi victorii, nu toate impresionează la fel. Probabil că triumful Constantinei Diţă, devenită la 38 de ani cea mai vîrstnică dintre cîştigătoarele all time ale maratonului, a emoţionat mai tare. Şi din considerentul că, trecînd prima linia de sosire după o luptă crîncenă cu kilometrii, cu adversarele şi cu ploaia, Constantina a mai parcurs două ture de pistă. Pur şi simplu, nu s-a putut opri. Apoi, ca s-o citez, s-a dus să se culce niţel.

N-am cum să mă refer, şi să vreau, la toţi performerii de la JO, de aceea voi zăbovi asupra a două personaje, Nicolae Forminte şi Camelia Potec. Deoarece elevele sale au obţinut bronz pe echipe, iar Sandra Izbaşa a cucerit aur la sol, cel dintîi se va întoarce zîmbitor din China. Nu va ezita însă să atribuie meritele numai şi numai fetelor. Pe lîngă seriozitate, mai ales asta e de admirat la Forminte, modestia unui tehnician căruia i-a plăcut să rămînă în umbră, nu să iasă la rampă.

Altminteri, în condiţiile în care şcoala noastră de gimnastică a mai pierdut teren, antrenorul constănţean s-a aflat mereu sub o presiune aparte. I s-au cerut rezultate, dar a şi fost comparat în fiecare zi cu iluştrii săi predecesori. Spre lauda lui, deşi rareori l-a avantajat, comparaţia nu l-a copleşit, ci l-a ambiţionat. Tăcînd şi făcînd, Nicolae Forminte a dovedit că ştafeta preluată de la Belu şi Bitang a încăput pe mîini pricepute.

La rîndu-i, prezentă în 3 finale, înotătoarea Camelia Potec visa să-şi apere titlul olimpic dobîndit în 2004 la 200 metri liber. Din păcate, a terminat abia pe locul 5. Atît că, atenţie, a reuşit la Beijing un timp superior celui cu care cîştigase la Atena, 1:56,87 faţă de 1:58,03! Altfel zis, Camelia a progresat, dar nu i-a ajuns nici măcar pentru o medalie. Întristată, şi-a anunţat intenţia de a se retrage. Personal, ca unul care am avut privilegiul s-o cunosc, trag nădejde însă că nu va renunţa. O rog să nu uite că Saint Exupery spunea undeva că “a iubi înseamnă a privi mereu în aceeaşi direcţie”. Adică, în cazul ei,  spre capătul bazinului.