Cîtă vină are Piţurcă?
În faţa unor adversari de calibru, era normal ca selecţionerul să fie precaut. Din păcate, exagerînd cu prudenţa, el a mizat doar pe cartea apărării Aşa sîntem noi, fie lăudăm excesiv, fie criticăm la sînge. Acum, aud că în ţară […]
În faţa unor adversari de calibru, era normal ca selecţionerul să fie precaut. Din păcate, exagerînd cu prudenţa, el a mizat doar pe cartea apărării
Aşa sîntem noi, fie lăudăm excesiv, fie criticăm la sînge. Acum, aud că în ţară se trage în Piţurcă şi în „naţională” din toate poziţiile, ceea ce nu mi se pare corect. Evident că sentimentul de insatisfacţie, ba şi de dezamăgire, se justifică întrucît echipa României a pierdut la Euro exact cînd n-avea voie să piardă. Şi, asta doare cel mai tare, ea a jucat contra Olandei în dorul lelii, fără dăruire şi fără vlagă. Apatic, somnolent. Mai departe însă, mi-e teamă că dramatizăm. La urma urmei, deşi creditaţi cu ultima şansă în grupă, „tricolorii” au reuşit două egaluri prestigioase şi au terminat înaintea vicecampionilor mondiali. Ce să mai zică francezii, foşti dubli cîştigători ai CE, sau grecii, care au părăsit competiţia, şi unii, şi alţii, pe uşa din dos? Deţinătorii la zi ai titlului continental s-au întors la Atena cu mîna goală, chiar cu zero puncte! În locul lor, noi ce-am fi făcut, ne-am fi sinucis?! Iată de ce s-ar cădea să judecăm lucrurile cît mai obiectiv, nu cu patimă. Pentru că e totdeauna mai simplu să demolezi şi mai greu să construieşti.
De acord, o parte din vina eliminării poate fi atribuită selecţionerului. Principalul autor al unei calificări spectaculoase, performanţă ce nu trebuie minimalizată, Piţurcă n-a mai găsit şi aici soluţiile cele mai inspirate. În faţa unor adversari redutabili, se recomanda precauţie, atît că el a exagerat. Ca atare, echipa a jucat nepermis de prudent, parcă speriată. În 270 de minute a tras doar 9 şuturi pe poartă, unul cu Franţa, 6 cu Italia (între care golul înscris de Mutu şi penalty-ul irosit de acelaşi) şi două cu Olanda. Adică, o dată la jumătate de oră, nu puţin, ci foarte puţin. Evitînd să se deschidă şi să iasă la atac, formaţia noastră a stat permanent la cutie, sfioasă ca o călugăriţă. Cu o asemenea atitudine, expresia unei mentalităţi păguboase, n-avea la ce să spere. Practic, nu putea învinge pe nimeni decît din întîmplare şi cu mare noroc.
E drept, în repriza secundă de la Berna, Piţurcă a mai ridicat capul din pămînt. Şi atunci însă, deoarece i-a substituit pe M. Niculae, Codrea şi Nicoliţă cu D. Niculae, Dică şi Fl. Petre, a efectuat numai schimbări post pe post. În ciuda faptului că situaţia limită, de ori la bal, ori la spital, i-o impunea, nu şi-a asumat suficiente riscuri. N-a îndrăznit să insiste, să forţeze în ofensivă, cum a procedat, de pildă, turcul Terim în finalul confruntării cu Cehia. Cînd „ienicerii” au izbutit să răstoarne aproape miraculos rezultatul de la 0-2 la 3-2.
Personal, repet că aş fi dorit un Piţurcă mai curajos. În paralel însă, voi susţine că acesta, în ciuda unor erori, inclusiv de selecţie, nu merită luat la ţintă. A greşit, dar din jucători limitaţi sau uzaţi de genul lui Nicoliţă, Fl. Petre şi M. Niculae, putea obţine oare mai mult? Răspundeţi fiecare cum doriţi. A-l socoti însă pe Piţurcă unicul ţap ispăşitor pentru o comportare altfel onorabilă ar însemna să greşim la fel ca el. Chiar mai grav. Asta nu mă împiedică să observ că măcar împotriva binevoitorilor olandezi ar fi putut recurge la varianta de atac, mai agresivă, cu două vîrfuri de meserie şi cu Mutu în spatele lor. Surprinzător, a refuzat pînă şi în disperare de cauză s-o încerce. Sigur, în urma războiului, mai ales a unuia pierdut, mulţi viteji s-arată şi toţi se pricep. Nu-i exclus însă ca formula amintită să fi dat totuşi roade. Cert e însă că, folosind-o, Piţurcă nu i-ar mai fi îngăduit lui Mutu să sugereze că a decepţionat la Euro din pricină că aşa şi acolo i-a pretins antrenorul să joace. Pasămite, lipit de tuşa stîngă şi intrînd mai rar spre centru! Dar despre prestaţia lui Mutu şi a celorlalţi, într-o corespondenţă viitoare.