Unde ne sînt antrenorii?

Criza tehnicienilor nu e atît problema sportului românesc, cît a României înseşi

Luni seara, Octavian Morariu, preşedintele Comitetului Olimpic şi Sportiv Român, a dialogat cu ascultătorii postului de radio EuropaFM. I s-a pus, fireşte, şi întrebarea de ce ţara noastră […]

Criza tehnicienilor nu e atît problema sportului românesc, cît a României înseşi

Luni seara, Octavian Morariu, preşedintele Comitetului Olimpic şi Sportiv Român, a dialogat cu ascultătorii postului de radio EuropaFM. I s-a pus, fireşte, şi întrebarea de ce ţara noastră va fi reprezentată la JO de la Beijing de un număr mai mic de performeri decît la precedentele ediţii? Pentru cine nu ştie, s-au calificat pînă în prezent doar 87 de sportivi români, după ce în 2004 la Atena au concurat 112, în 2000 la Sydney 156, în 1996 la Atlanta 168 şi în 1992 la Barcelona 179. Lotul ar mai putea include cîţiva kaiacişti, canotori şi tenismeni, a precizat şeful COSR, care a recunoscut însă că şi aşa participarea tricoloră va fi mai slabă ca altădată.

Pentru că statisticile sînt uneori mai convingătoare decît vorbele, concluzia se impune de la sine. Sportul nostru e în regres, ceea ce ar trebui să admitem toţi. Surpriza a venit însă de la un alt răspuns dat de Octavian Morariu. Încercînd să explice cauzele declinului, acesta n-a bătut monedă, cum era de aşteptat, pe starea precară a infrastructurii, stadioane, săli, bazine etc., ci pe deficitul de tehnicieni. “Nu de talente ducem lipsă, l-am auzit, cît de antrenori. Atraşi de salarii şi de condiţii mai bune, mulţi dintre ei au plecat peste hotare şi continuă să plece”.

Octavian Morariu a evitat totuşi să dramatizeze. S-ar fi cuvenit însă s-o facă. Pentru că la capitolul tehnicieni stăm foarte prost. Situaţia e alarmantă, chiar disperată. În gimnastică, de pildă, numărul antrenorilor rămaşi acasă nu-l mai depăşeşte pe al celor angajaţi afară, în jur de 150-200. E poate chiar mai mic, conform aprecierii preşedintelui FRG, Adrian Stoica. Dintre cei plecaţi, unii lucrează la nivelul echipelor naţionale, precum în Statele Unite, Franţa, Anglia, Elveţia, Cipru, Venezuela, Guatemala, Iordania sau Qatar, alţii în cluburi, în şcoli şi în universităţi. Numai în Anglia ar fi vreo 50. Iar rezultatele acestui exod încep să se vadă cu ochiul liber. Graţie priceperii şi experienţei tehnicienilor români, acolo se progresează în ritm accelerat. Şi la noi se progresează, numai că mai lent. E rău să n-ai cu ce, dar şi mai rău să n-ai cu cine.

Evident, deoarece graniţele s-au deschis şi Europa tinde să devină aceeaşi ţară de la Atlantic pînă către Urali, nu i se poate refuza nimănui dreptul să emigreze. E normal ca fiecare să vrea să cîştige mai bine şi s-o ducă mai bine. Toţii ne dorim asta.

Dar atîta vreme cît antrenorii noştri, din gimnastică sau din altă disciplină, vor fi plătiţi mizerabil acasă, de 10 – 15 ori sub ce li se oferă peste graniţă, ei vor alege drumul străinătăţii. Şi n-avem ce le reproşa. Limpede însă, problema lor nu ţine doar de sportul românesc, ci de România însăşi. Ca atare, mai întîi la Guvern şi abia apoi la COSR sau la ANS trebuie schimbat ceva. Căutate şi găsite grabnic soluţii. Altminteri, vom fluiera din ce în ce mai des a pagubă şi vom cuceri din ce în ce mai puţine medalii.