„Naţionala” fără Hagiu

Surprinzător, fie şi în ideea că turneul s-a disputat la Oradea, reprezentativa noastră de polo a pierdut trenul de Beijing. Susţinut de jucători, unii dintre ei condiţionînd chiar rămînerea în lot de păstrarea selecţionerului, Vlad Hagiu a declarat iniţial că […]

Surprinzător, fie şi în ideea că turneul s-a disputat la Oradea, reprezentativa noastră de polo a pierdut trenul de Beijing. Susţinut de jucători, unii dintre ei condiţionînd chiar rămînerea în lot de păstrarea selecţionerului, Vlad Hagiu a declarat iniţial că nu se retrage. Părea tentat să înoate împotriva curentului. Ulterior însă, şi-a depus demisia, iar Biroul Federal i-a aprobat-o ieri. Nu-i doar opinia mea că, răzgîndindu-se, cel mai galonat poloist român din toate timpurile, cu 415 prezenţe în „naţională” şi 1150 de goluri, a făcut ce trebuia. A reacţionat corect. În cazul în care s-ar fi cramponat de scaun, era în real pericol să fie dat afară.

Astfel, Hagiu a evitat o situaţie jenantă, nedemnă de un campion. Spre deosebire de colegii săi din fotbal, care rareori îşi asumă responsabilitatea înfrîngerilor, grăbindu-se să arate cu degetul spre prestaţia arbitrilor, spre starea terenurilor etc., numai spre ei înşişi niciodată, Hagiu a avut decenţa de a-şi recunoaşte culpa. Întrucît, indiscutabil, calificarea la JO s-a ratat şi din pricina lui. N-a fost unicul vinovat, dar cu siguranţă că a fost unul dintre primii.

Ieşirea lui Hagiu din scenă înseamnă finalul unei perioade pline de satisfacţie. Pe parcursul căreia reprezentativa de polo a cîştigat teren şi notorietate, fiind socotită echipa noastră masculină numărul 1 în ultimii ani. A ocupat locul 6 la Mondialele din 2005 şi 4 la Europenele din 2006. Spărgînd plafonul anonimatului, ea a reuşit să sfideze ierarhiile tradiţionale şi să se măsoare cu marile puteri ale disciplinei. A bătut, de pildă, formaţiile Italiei, Croaţiei, Greciei, Spaniei şi Rusiei. N-a mai învins însă exact atunci cînd victoria îi era necesară ca aerul. Un singur gol în minus, diferenţa din meciul de 8-9 cu Canada, i-a împiedicat pe poloiştii tricolori să ajungă la Beijing, iar pe antrenorul lor să continue.

Deşi „naţionala” s-a despărţit cu inima strînsă de tehnicianul care a preluat-o în 2004, a făcut-o. Mă sfiesc s-o spun, dar cred că despărţirea se impunea, nu exista altă soluţie pentru depăşirea unui moment tensionat. Stăpînindu-şi tristeţea, Hagiu trebuie să accepte că orice antrenor, cît de priceput şi de merituos, devine o ţintă uşoară cînd îl trădează rezultatele. Regretată de mulţi, plecarea lui demonstrează că, din păcate, pînă şi lucrurile frumoase au un sfîrşit, în sport şi nu numai. Cu sau fără ele, viaţa merge înainte.