Bolidul lui Torje
Sînt pe deplin conştient că textul care urmează îmi va atrage numeroase antipatii. Din partea fanilor dinamovişti şi, în general, a tinerilor. Asta nu mă împiedică să scriu însă ce gîndesc, anume că Gabriel Torje n-ar fi trebuit să-şi cumpere […]
Sînt pe deplin conştient că textul care urmează îmi va atrage numeroase antipatii. Din partea fanilor dinamovişti şi, în general, a tinerilor. Asta nu mă împiedică să scriu însă ce gîndesc, anume că Gabriel Torje n-ar fi trebuit să-şi cumpere un Audi A5 de 52.000 de euro. Adevărat, e la modă printre fotbalişti, cu precădere în Bucureşti, să-şi ia maşini puternice, pe care ei înşişi şi cei care le admiră zburînd pe şosele le numesc bengoase. De fiţe. Dar afirm că nu era cazul ca Torje, recent mutat în Capitală, să se alinieze tendinţei respective. S-ar fi cuvenit să n-o facă din mai multe motive. Pentru că, împlinind 18 ani pe 22 noiembrie trecut, abia a dobîndit permisul de conducere şi, ca atare, nu poate fi stăpîn pe volan. Cu atît mai puţin, pe volanul unui bolid. Apoi, deoarece merită presupus că el şi familia lui ar fi avut alte priorităţi. Să fie însă clar, nu interpretez gestul lui Torje ca o sfidare, ci doar ca o nesăbuinţă. Ca o manifestare de teribilism.
Altfel, e remarcabil că Dinamo s-a preocupat ca noul venit, pentru care i-a plătit lui Poli două milioane de euro, să se simtă cît mai bine în Ştefan cel Mare. Pentru a-l ajuta să nu acuze despărţirea de Timişoara, i-a pus la dispoziţie un apartament confortabil, ba i-a angajat şi tatăl în Bucureşti. Surprinzător însă, în loc să-i explice internaţionalului de tineret că e prea devreme să-şi achiziţioneze o limuzină, datoria lui fiind să confirme pe teren, nu să epateze în afara acestuia, şefii clubului l-au încurajat. Vasile Turcu s-a zbătut ca Gabi Torje să intre în posesia Audi-ului chiar înaintea termenului fixat iniţial de furnizor.
Nu caut să predau cuiva lecţii de morală. Deci nici lui Torje, deşi mă aşteptam, recunosc, să dea dovadă de mai multă modestie. Mă folosesc însă de prilej pentru a evoca o amintire personală. La finalul Cupei Mondiale din 1990, pe parcursul căreia am lucrat ca ataşat de presă al “tricolorilor” şi am primit de la organizatori, nu de la FRF, o sumă însemnată, mi-am luat din Italia un autoturism străin. Primul după ce schimbasem o Dacie 1.100 cu una 1.300. L-am cumpărat cu aproape 90.000 de kilometri la bord, dar am trăit pe moment senzaţia, care m-a însoţit destul timp, că l-am apucat pe Dumnezeu de-un picior, dacă nu de amîndouă. Există martori că, pe drumul spre ţară, la frontiera dintre Grecia şi Bulgaria, mi-am petrecut noaptea în maşină de frică să nu mi-o fure cineva! Şi aveam 45 de ani. Din fericire, vremurile acelea s-au dus şi numai nebunii le mai regretă. Am devenit liberi şi fiecare e stăpîn pe viaţa lui şi, fireşte, pe banii lui. Pe care îi cheltuieşte cum vrea. Eventual, pe maşini scumpe. Lumea merge înainte, sau ar trebui să meargă, iar de aici şi riscul ca povestea relatată mai sus să pară plictisitoare ori lipsită de interes. Dar în măsura în care Torje a înţeles ceva din ea, rîndurile de faţă şi-au atins scopul. M-aş bucura să fie aşa.