Demisia lui Ilie Năstase

Deşi Ilie Năstase declară că “tot ce-am făcut am făcut numai pentru mine. Cum a ieşit bine şi pentru România, e ok!”, el a devenit un simbol al ţării noastre. Un brand. Pînă şi în cele mai îndepărtate colţuri ale […]

Deşi Ilie Năstase declară că “tot ce-am făcut am făcut numai pentru mine. Cum a ieşit bine şi pentru România, e ok!”, el a devenit un simbol al ţării noastre. Un brand. Pînă şi în cele mai îndepărtate colţuri ale lumii, cînd zici România, ţi se vorbeşte imediat despre Gică Hagi, despre Nadia Comăneci şi despre Ilie Năstase. În această ordine sau în alta. De unde rezultă că România e datoare, sau ar trebui să-i fie, celui care a fost un tenisman de geniu şi, pînă deunăzi, preşedinte al federaţiei de specialitate. În context, fireşte că demisia lui de la cîrma FRT a stîrnit o amplă emoţie populară.

Năstase însuşi a explicat ce l-a determinat să renunţe. Înaintea tevaturii iscate de bugetul umflat cerut de federaţie pentru meciul cu Franţa din Cupa Davis, faptul că Justiţia nu i-a dat cîştig de cauză în procesul cu Clubul Sportiv Voinţa, pe al cărui teren, primit în concesiune de la Guvernul condus de Radu Vasile, supercampionul de odinioară doreşte să fondeze o Academie de Tenis care să-i poarte numele. Dorinţă absolut justificată în ideea de a lăsa moştenire, pe lîngă strălucitoarele izbînzi de la Roland Garros şi Forest Hills, un loc în care copiii şi tinerii să înveţe să mînuiască racheta şi, eventual, să-i calce pe urme. Cu toate că va fi foarte greu, dacă nu imposibil, să mai apară repede, aici ori aiurea, un al doilea Năstase. Deoarece inconfundabilul se repetă rareori ori chiar niciodată. Fără a intra în detalii, să observăm că reacţia lui Ilie Năstase seamănă cu cea de-acum vreo 7-8 ani a lui Gică Popescu. Ex-căpitanul Barcelonei şi al echipei naţionale de fotbal a solicitat regim preferenţial în privatizarea unui hotel din Poiana Braşov şi, fiind refuzat, s-a retras de la licitaţie. Cam asta e, păstrînd proporţiile, şi situaţia în care se află Ilie, nu doar dezamăgit, ci şi indignat că nu găseşte înţelegere la el acasă. Întrucît nu i se pare normal, ca şi nouă, să fie împins să deschidă o Academie de Tenis într-un oraş din străinătate, nu la Bucureşti. Are dreptate.

Pe de altă parte însă, ca în orice conflict, trebuie ascultată şi tabăra adversă. Aceasta susţine că, după ce a închiriat şi apoi cumpărat de la RAPPS un teren învecinat cu Baza Voinţa, motivînd că vrea să lărgească spaţiul viitoarei Academii, Ilie Năstase nu s-a sfiit să-l vîndă unor dezvoltatori imobiliari în chiar ziua în care l-a achiziţionat, ba încă la un preţ sensibil mai mare. La fel ar intenţiona să procedeze, pretind aceiaşi, şi cu suprafaţa pe care aştepta să i-o atribuie instanţa de judecată. Să construiască pe ea o sală acoperită, mai multe terenuri de tenis, dar şi cîteva blocuri destinate birourilor şi locuinţelor. Urmărind astfel să împletească interesul public cu cel personal. Ca să rezumăm, tocmai pentru că mai dispune de căi de atac împotriva sentinţei pronunţate recent la Timişoara, Ilie Năstase n-ar trebui să abandoneze lupta. Cu atît mai puţin, să demisioneze. E însă dator să limpezească şi aspectele de mai sus.