Primul meu cuplaj

Mi-aduc aminte, ca prin ceaţă, de cel dintîi meci văzut pe „23 August”. De fapt, e impropriu zis aşa, deoarece am asistat la două întîlniri în aceeaşi duminică din primăvara lui 1962, partidele Progresul-Steaua şi Rapid-Dinamo disputîndu-se în cuplaj, una […]

Mi-aduc aminte, ca prin ceaţă, de cel dintîi meci văzut pe „23 August”. De fapt, e impropriu zis aşa, deoarece am asistat la două întîlniri în aceeaşi duminică din primăvara lui 1962, partidele Progresul-Steaua şi Rapid-Dinamo disputîndu-se în cuplaj, una după cealaltă. Dacă memoria nu mă trădează, în deschidere, Progresul a bătut cu 4-3 Steaua lui Voinescu, a lui Jenei, selecţionerul de mai tîrziu, şi a „profesorului” Constantin, pentru ca Rapid să învingă cu 1-0, graţie unui penalty transformat de Ozon. În măsura în care am greşit scorurile, îmi cer iertare.

Inaugurată cu prilejul Festivalului Mondial al Tineretului, arena împlinea 9 ani, iar eu 17. Locuiam la Giurgiu şi, cum mă pregăteam de facultate, venisem în Bucureşti pentru meditaţii. Să nu rîdeţi, la limba română. Am sacrificat orele de gramatică, dar n-am regretat niciodată. Pierdut într-un stadion arhiplin, i-am descoperit atunci, cînd televiziunea transmitea rar fotbal, nu numai pe cei pomeniţi, ci şi pe Mîndru şi pe Oaidă, pe Gigi Staicu şi pe Mateianu, pe Dan Coe şi pe Ion Ionescu, pe Nelu Nunweiller şi pe Pîrcălab, jucători care au făcut epocă şi unii chiar istorie. Adolescentul şi provincialul din mine au fost cuceriţi de talentul şi de eleganţa lor, Ozon parcă dansa, iar Pîrcălab centra cu precizia unei maşini, impresii care continuă să mă însoţească şi azi. Sigur că, precum într-o fotografie îngălbenită de vreme, detaliile s-au mai şters. Mi-a rămas însă în minte o atmosferă extraordinară. Peste 70.000 de bărbaţi în tribune, întreaga populaţie a Giurgiului strînsă într-un loc, bucurîndu-se pentru un moment ca să sufere în următorul şi s-o ia mereu de la capăt. Deşi a trecut de-atunci o viaţă de om, mă încearcă adesea ciudata senzaţie că totul s-a întîmplat ieri.