Plecarea unui campion

N-am să insist asupra finalei Cupei. Şi dacă admitem că Augustus Constantin a greşit în faza premergătoare golului 2, eşecul violet tot nu poate fi pus pe seama arbitrului. Superioară, formaţia giuleşteană a învins pe merit. Valoarea şi plusul ei […]

N-am să insist asupra finalei Cupei. Şi dacă admitem că Augustus Constantin a greşit în faza premergătoare golului 2, eşecul violet tot nu poate fi pus pe seama arbitrului. Superioară, formaţia giuleşteană a învins pe merit. Valoarea şi plusul ei de experienţă au decis în lupta cu un adversar căruia miza parcă i-a turnat plumb în picioare. Sîmbătă, s-a demonstrat iar că, oricît te-ar susţine, tribuna nu-ţi poate băga şi mingea în poartă. Suporterii timişoreni trebuie să înţeleagă asta şi să aibă răbdare. Spre deziluzia lor, ce se petrece de la o vreme cu Poli constituie încă o probă că banii nu-s suficienţi pentru a atinge marea performanţă. Sigur, ei favorizează ascensiunea, dar n-o şi garantează.

La altceva vreau să mă refer, la faptul că finala Cupei a constituit meciul de adio pentru Viorel Moldovan. Înainte de a împlini 35 de ani, s-a născut la Bistriţa pe 8 iulie 1972, cel supranumit de elveţieni şi de francezi Moldobut, în semn de omagiu adus eficacităţii sale, a hotărît să se lase. Spre satisfacţia lui, retragerea a coincis cu cîştigarea Cupei, confirmînd vechiul dicton latin Finis coronat Opus. Sfîrşitul încoronează Opera. Să convenim că lui Viorel i se cuvenea să încheie în glorie o carieră prodigioasă, ce l-a purtat din România (Gloria Bistriţa, Dinamo) în Elveţia (Neuchatel, Grasshopper, Servette), din Anglia (Coventry) în Turcia (Fenerbahce), din Franţa (Nantes) în Emiratele Arabe Unite (Al Wahda) şi înapoi în România (Poli, Rapid). El iese din scenă cu fruntea sus şi graţie celor 70 de selecţii în „naţională”, sub culorile căreia a evoluat la două ediţii de CM ( 1994, 1998 ) şi la două de CE (1996, 2000). Fotbalul i-a dat totul, iar Moldobut n-a rămas dator. Cred însă, îl rog să mă ierte, că nu atît talentul l-a ajutat, cît a făcut-o seriozitatea. A avut har, dar a ştiut, aici a fost secretul reuşitei sale, să-l însoţească de o strădanie permanentă. În urmă cu 12 ani, cînd s-a transferat în Elveţia, viaţa l-a silit să nu ia nimic în uşor şi cu atît mai puţin în derîdere. A învăţat repede lecţia supravieţuirii, ba şi a succesului. Reîntors acasă în 2005, s-a dovedit acelaşi tip lucid şi muncitor, profesionist pînă şi-n somn, din care motiv retragerea lui de pe gazon trebuie socotită o pierdere importantă. Fără el, fotbalul nostru va fi mai sărac. Deşi a obţinut doar două titluri, cu Grasshopper în 1998 şi cu Nantes în 2001, Moldobut se înscrie, mai ales prin prisma atitudinii sale, pe lista adevăraţilor campioni. Prin retragerea lui, dispare un jucător exponenţial, unul dintre ultimii mohicani ai Generaţiei de Aur, numai că, din păcate, vîrsta nu iartă pe nimeni. Cum sfîrşitul oricărui drum e şi începutul altuia, pare posibil ca golgeterul de altădată să devină un antrenor de elită. Dacă va fi aşa, nu ne vom mira.