Aşa-zişii trădători

Continuă discuţia pe net, şi nu numai, dacă e normal sau nu ca un jucător strîns legat de o echipă să se transfere la o rivală din acelaşi oraş. La noi, e vorba mai ales despre componenţii grupărilor bucureştene, iar […]

Continuă discuţia pe net, şi nu numai, dacă e normal sau nu ca un jucător strîns legat de o echipă să se transfere la o rivală din acelaşi oraş. La noi, e vorba mai ales despre componenţii grupărilor bucureştene, iar ultimele exemple se numesc, le cunoaşteţi, Gabriel Tamaş şi Nico
lae Grigore. Socotit dinamovist pursînge, primul a bătut recent palma cu Steaua, iar celălalt, care a purtat tricoul Rapidului în 239 de meciuri, iar în 10 şi banderola de căpitan, s-a înrolat la Dinamo.

Personal, cred că e bine. Afară de reticenţa unei părţi a suporterilor, nu văd nici un ob
stacol să se întîmple astfel. S-au dus jucători de la Real Madrid la Barcelona şi de la Internazionale la AC Milan, ori invers, schimbînd între ele culorile unor cluburi aflate în război direct încă de la înfiinţare, de ce n-ar proceda la fel steliştii, dinamoviştii sau rapidiştii?! A venit vremea, poate a şi trecut, să convenim că fotbaliştii trebuie să slujească exclusiv interesele formaţiilor care-i plătesc în clipa respectivă. Să n-aibă nostalgii ori să le strunească, asta dacă sînt cu adevărat profesio
nişti. Dacă au învăţat să-şi respecte meseria şi chiar o respectă.

Publicul însă a fost, este şi va rămîne sensibil la asemenea mutări. Majoritar, le va dez
aproba, iar uneori le va şi condamna. Va mer
ge pînă acolo încît, simţindu-se trădat, îşi va manifesta deschis dezamăgirea. Îşi va pierde adesea cumpătul, în stilul internautului ce is
căleşte Bogdany79. Nemulţumit de perspec
tiva substituirii stelistului Keşeru cu ex-dina
movistul Ţucudean, acesta se lamenta şi, din păcate, jignea: “E ca şi cum l-am înlocui pe Michelangelo cu un zugrav”.

N-are decît să se supere, dar lucrurile nu stau aşa, de aceea îmi propun să dezvolt subiectul cu un viitor prilej. În rest, măcar pînă cînd unii se mai familiarizează cu ideea că un idol al lor a dezertat şi, factor agravant, s-a refugiat chiar în tabăra inamică, reacţia suporterilor e de înţeles. Parţial, şi de scuzat.

E indicat ca aşa-zişii trădători să dea dovadă de tact, de diplomaţie. Să nu fie ipocriţi şi falşi. Să nu se pozeze sărutînd drapelul noii echipe şi să nu se recomande că sînt, după caz, stelişti, dinamovişti ori rapidişti din leagăn! De cînd s-au născut! Ca să nu-i provoace şi mai tare pe fani, declaraţiile lor de dragoste pentru clubul actual trebuie să fie măsura-
te, discrete, neostentative.

De pildă, proaspătul “cîine” Grigore a judecat corect în clipa în care, precaut, s-a prezentat numai ca “antistelist convins”. Le-a gî
dilat orgoliul fanilor roş-albi fără să-i perie şi fără să-i mintă. Cel care i-a sugerat lui Grig ce să spună l-a sfătuit bine.

Vor susţine unii, nu mă îndoiesc, că fac teoria chibritului. Că păşesc pe un drum care riscă să se înfunde. Poate, dar reproşul nu mă împiedică să repet că orice om are dreptul să primească nu doar o a doua şansă, ci şi o a treia, cît mai multe . Orice om, deci şi orice fotbalist, indiferent de culorile tricourilor îmbrăcate de-a lungul carierei.