Da, un imn mediocru

FRF a prezentat imnul echipei naționale, pe care ar urma să-l cînte, începînd chiar cu meciul contra Ungariei din 11 octombrie, suporterii “tricolorilor”. Inclusiv părerea subsemnatului e că melodia și textul sînt mai degrabă modeste, că nu entuziasmează, nu seduc. […]

FRF a prezentat imnul echipei naționale, pe care ar urma să-l cînte, începînd chiar cu meciul contra Ungariei din 11 octombrie, suporterii “tricolorilor”. Inclusiv părerea subsemnatului e că melodia și textul sînt mai degrabă modeste, că nu entuziasmează, nu seduc. În special textul, subțire, neinspirat.

Producția are însă avantajul de a nu fi costat nimic. Reputata trupă rock Iris, în frunte cu solistul vocal Rafael, l-a creat și n-a cerut bani pe el. Dat gratis, mai rămînea ca el să fie, precum în bancul cu vinul, mult și rece! Lăsînd gluma de-o parte, să convenim că, dacă lua lucrurile cu adevărat în serios, nu în fugă, conducerea federației trebuia să organizeze un concurs la nivelul întregii țări și să pună la bătaie o sumă importantă. Rareori ce e gratis e și valoros. Calul de dar, se știe, nu se caută la dinți.

În măsura în care ritmul e săltăreț și place, dar fără să entuziasmeze, textul șchiopătează. Suferă. Lasă de dorit. Pe lîngă refrenul Allez, allez, allez!, care s-ar fi cuvenit scris Ale, ale, ale! că doar nu-i destinat fanilor echipei Franței!, se repetă Ori murim, ori cîștigăm! Tocmai în ideea că licitează fără sens, acest patetism trebuia să lipsească.

Sigur, în decembrie 1989 s-a strigat Libertate, te iubim, ori învingem, ori murim!, dar să nu încurcăm nici borcanele, nici vremurile.

Una și aceeași persoană cu portarul selecționatei artiștilor, Rafael susține că a introdus versul Hai pe ei, pe mama lor! după o întîlnire cu suporterii. La propunerea acestora, la insistența lor. N-a brodit-o. Dimpotrivă, opinia mai largă e că a greșit cînd s-a lăsat influențat. Îndemnul respectiv, pe care cu eleganță l-aș numi suburban, se potrivește ca nuca în perete. El mai poate fi îngăduit la partidele din ligile inferioare, nu și la cele jucate de echipa națională!

Dacă Rafael și-a însușit sugestia peluzei, de ce-a omis recomandarea pe care galeria o adresează portarului advers cam la fiecare degajare din colțul careului mic?! Vorba aceea, ori sîntem golănași pînă la fluierul final, ori nu mai sîntem?! Să mă ierte suporterii, dar treaba lor e să cînte imnul, nu să-l realizeze. Cu asta se ocupă oamenii competenți. Profesioniștii, meseriașii.

Îmi vor reproșa unii că mă bag unde nu-mi fierbe oala. Că nu mă pricep din moment ce nu-s libretist, iar compozitor nici atît. De acord, doar că numeroși alții gîndesc asemenea mie, cu obiecții, cu rezerve, dovadă majoritatea postărilor de pe site-ul Gazetei. Am ales la întîmplare cîteva: “Faceți un imn serios care să te facă să sări de pe scaun cînd îl asculți, nu porcăria asta!” (redman 73); “cum sună în engleză pe ei, pe mama lor?” (benaflek); “un imn mediocru la fel ca Burleanu pînă acum” (secundul) etc.

Rezumînd, e bine că, în sfîrșit, “naționala” are un imn, trebuia să-l fi avut mai demult. E mai puțin bine însă că-l are pe acesta, care nu-i cel mai reușit și la care se mai cere lucrat. Iată o invitație pe care Rafael și colegii lui n-ar trebui s-o refuze.