Nuntă cu peripeții

În toamna lui 1969, cînd am însoțit selecționata Under 18 la Gori, în Georgia, pentru meciul cu URSS din preliminariile UEFA, am apucat un viscol cumplit. Din pricina căruia aeroportul din Tbilisi, de unde urma să zburăm la Moscova și […]

În toamna lui 1969, cînd am însoțit selecționata Under 18 la Gori, în Georgia, pentru meciul cu URSS din preliminariile UEFA, am apucat un viscol cumplit. Din pricina căruia aeroportul din Tbilisi, de unde urma să zburăm la Moscova și în continuare la București, s-a închis o săptămînă. Cum nămeții împiedicau orice mișcare, a rămas să ne plictisim în orașul lui Stalin, unde nu era mai nimic de văzut în afara giganticelor statui ale generalissimului și a casei memoriale dedicate lui.

Pasămite, părintelui tuturor copiilor lumii, tătucului despre care fuseserăm învățați în elementară să recităm “Stalin și poporul rus libertate ne-au adus!”. Ne aduseseră pe dracu’, în schimb, ne furaseră ca-n codru!

Ne-am bucurat însă sincer cînd noi, așa-zișii oficiali ai delegației, am primit invitații la o nuntă. Primarul își însura un nepot, iar românii, în calitate de oaspeți de seamă, nu puteau lipsi. Ca atare, au participat la eveniment, pe lîngă subsemnatul, regretații antrenori Gheorghe Ola și Nicolae Gorgorin, dar și, simpatic și mereu pus pe șotii, medicul lotului, doctorul Mugur Ghimpețeanu. Împreună cu noi, firește, ghidul-translator al grupului, probabil un băiat cu ochii albaștri.

Deși am zăbovit la nuntă ore în șir, n-am zărit-o pe mireasă, obiceiul locului cerînd ca bărbații să petreacă separat de femei, chiar să nu se întîlnească deloc pe parcursul chefului! Altminteri, s-a mîncat și s-a băut pe rupte în casa socrului mare. Practic, n-aveai cum să nu bei deoarece pe la fiecare mesean trecea, din 5 în 5 minute, un corn cu vin pe care erai obligat să-l dai pe gît dintr-o răsuflare! Am încercat să mă fofilez, dar nu mi-a mers. Șoptindu-mi că amfitrionul s-ar supăra rău, ghidul m-a avertizat că “Pe ăștia din Gori, munteni aprigi, dintr-o bucată, nu-i bine să-i superi!”.

N-a apărut nici o problemă specială pînă cînd, spre miezul nopții, am dat să plecăm, moment în care Nicolae Gorgorin nu și-a găsit fularul și mănușile. Le-a căutat în stînga și în dreapta pînă cînd, un ceas mai tîrziu, a renunțat: “Vom mai vedea mîine, pe lumină, trebuie să fie undeva”. Am pornit-o spre hotel, dar nu singuri, ci acompaniați de 5-6 călăreți.
Cu socrul mare în frunte, aceștia păreau neliniștiți, preocupați, agitați.

Abia la destinație, după ce Nea Gore s-a lămurit că-și uitase fularul și mănușile la hotel, atmosfera s-a destins și am mai băut un pahar în fața clădirii. Cu adevărat la botul calului. Fericit de parcă i-ar fi născut nevasta, ghidul rîdea cu gura pînă la urechi și repeta “noroc că s-au lămurit lucrurile, altfel ieșea balamuc, prăpăd, nenorocire! Dacă nu se găseau obiectele, gazda ar fi interpretat dispariția lor din casa lui ca pe o jignire teribilă adusă familiei sale, onoarei ei, așa că n-ar fi avut liniște pînă nu-l descoperea pe vinovat și nu se răzbuna!”.

Ce-ar fi făcut?, am întrebat. “Moarte de om”, a venit răspunsul.