Arestați la Bordeaux

Ce voi povesti s-a întîmplat pe 23 noiembrie 1982, în ajunul meciului de Cupa UEFA pe care Universitatea l-a pierdut la Bordeaux, 0-1. Pentru ca, peste două săptămîni, să cîștige în Bănie cu 2-0 după prelungiri, golul marcat de Geolgău […]

Ce voi povesti s-a întîmplat pe 23 noiembrie 1982, în ajunul meciului de Cupa UEFA pe care Universitatea l-a pierdut la Bordeaux, 0-1. Pentru ca, peste două săptămîni, să cîștige în Bănie cu 2-0 după prelungiri, golul marcat de Geolgău în minutul 101 calificînd-o pe Craiova Maxima în „sferturi”.

În dimineața amintită, oficialii Științei și ziariștii care o însoțeau, în jur de 10, s-au întîlnit cu primarul Jacques Chaban-Delmas, prim-ministru în intervalul 1969-1972 și președinte al Adunării Naționale în 3 rînduri, edil-șef la Bordeaux, atenție!, între 1947 și 1995, 48 de ani! Spre deosebire de a noastră, legea franceză permite ocuparea în paralel a mai multor funcții de stat.

Deschisă de salutul de bun venit al lui Chaban-Delmas și continuată cu discursul regretatului profesor Cornel Stroe, președintele Universității, manifestarea a cunoscut un moment inedit, hazliu și trist. Convins că știe franțuzește, redactorul-șef al ziarului Înainte din Craiova, membru de vază al delegației, a ținut morțiș să se adreseze gazdelor în limba lor. Numai că tipul, dotat cu teniși și cu bască, jur că nu exagerez!, a vorbit într-o păsărească din care nimeni n-a priceput un cuvînt, un fel de furculision à la Coana Chirița!

După un minut sau două de uluială, francezii au rîs cu poftă, iar “poliglotul” a căpătat curaj și s-a oprit cu greu.
Spre seară, împreună cu Ion Bocioacă de la România liberă, acum stabilit în Spania, la Marbella, am pornit-o prin urbea despre care Victor Hugo, părintele capodoperei Mizerabilii, scria “luați Versailles, adăugați Anvers și veți obține Bordeaux!”. Sub o ploaie rece de toamnă, am nimerit pe o străduță cît o curea din zona portului, presărată cu baruri. Umblam hai-hui cînd înaintea noastră s-a declanșat o bătaie ca-n filme, 15-20 de bărbați părînd angajați să-și care pumni, să rupă scaune și mese, să spargă geamuri!

Sesizînd pericolul, am căutat s-o ștergem, atît că într-o secundă capetele uliței s-au blocat și, în vacarmul creat de țipetele bătăușilor și de fluierele polițiștilor, ne-am trezit împinși în dubă, iar 5 minute mai tîrziu descărcați la comisariat! Cum un ziarist român care avea probleme peste hotare în perioada aceea zbura din presă, fie că era ori nu vinovat, chiar că o băgaserăm pe mînecă. Nu ne venea să credem în ce încurcătură nimeriserăm fără să fi fost vinovați.

După mai mult de o oră de stat ca pe ace într-o cameră cu gratii, am fost chemați să dăm o declarație. În final, n-am mai dat-o. Convins că n-am participat la încăierare, un ofițer ne-a restituit pașapoartele și a promis că totul va rămîne acolo. Dar ne-a atras atenția să evităm strada cu pricina, mai ales vecinătatea barurilor Dublin și Hamburg, situate față în față, vizavi.

“Pentru că, l-am auzit pe comisar, marinarii irlandezi și nemți beau cot la cot, după care se îmbată și sar la bătaie! Întrucît istoria se repetă des, noi sîntem pregătiți în orice clipă să intervenim, ați văzut asta!”. Dar din ce se iau?, am cerut amănunte. “Ehe, a răspuns francezul, irlandezii nu-i iartă pe nemți că au vrut să-i bombardeze în cursul ultimului război mondial! Practic, nu i-au bombardat, însă irlandezii nu uită că nemții s-au gîndit s-o facă și nu încetează să le-o plătească!”.

Bucuroși c-am scăpat, am tulit-o la hotel. Polițistul și-a respectat făgăduiala în sensul în care pînă azi nimeni nu m-a întrebat despre pățania din 1982.