Cum am ratat postul de idol

Era prin 1982 ori 1983. Lucram la Flacăra și cum revista tocmai publicase un articol despre reușitele unui vindecător, la intrarea în redacție se strînsese buluc de lume. Ca să ne putem vedea de treabă, poetul Adrian Păunescu ceruse și […]

Era prin 1982 ori 1983. Lucram la Flacăra și cum revista tocmai publicase un articol despre reușitele unui vindecător, la intrarea în redacție se strînsese buluc de lume. Ca să ne putem vedea de treabă, poetul Adrian Păunescu ceruse și obținuse pază de la miliție. Ca atare, abia mai intram noi în aripa din stînga Casei Scînteii, darămite străinii. Ne găseam
în stare de asediu.

Și totuși, într-o dimineață, m-am trezit în biroul pe care-l împărțeam, sper că nu greșesc, cu Cornel Nistorescu, cu Ilie Purcaru și cu Oprea Georgescu, ultimii doi, din păcate, dispăruți prematur, cu un tip în vîrstă, dar țeapăn. La vreo 70 de ani, însă ținuți bine. M-a salutat respectuos și mi-a zis că a venit să-l sprijin în chestiunea cu o verandă. O construise fără aprobare, de aceea primise hîrtie s-o dărîme imediat.

Era, să zic așa, exact ce-mi lipsea! Cum pe vremea aceea nu era recomandabil să-i refuzi pe oamenii muncii, l-am poftit să revină după vreo lună. Nu observi și matale ce balamuc e aici?!, întoarce-te peste cîteva săptămîni și vom vedea. Am socotit discuția încheiată, numai că omul plimba pălăria dintr-o mînă în cealaltă și aștepta.

Cînd am ridicat ochii din mașina de scris, m-a lămurit de ce m-a ales tocmai pe mine să-l ajut: “Pentru că dumneavoastră sînteți idolul familiei mele. Mai ales al soției. Ea vă citește cu sfințenie cărțile și articolele, chiar și pe cele de sport, nu scapă nici unul, a tăiat o poză de-a dumneavoastră și a pus-o în ramă, iar cînd merge la biserică, nu există să nu vă treacă în acatiste. Zău dacă mint, vă divinizează, nu-și iubește nici nepoții atît de tare!”.

A făcut o pauză și, privind într-o parte, a părut resemnat. A murmurat “dacă nici dumneavoastră nu puteți interveni…”, dar a continuat să privească în gol și să mîngîie pălăria. Nu știu dacă v-ați simțit vreodată pe post de idol, rol care onorează, dar și, scuzați clișeul, obligă în modul cel mai serios. Implică. Așa că, măgulit din cale-afară, am sunat-o pe doamna Gina, o femeie cumsecade, secretara lui Păunescu, să intervină la Sector să nu-i demoleze cetățeanului veranda. Care cetățean, între timp, îmi relatase cît a mai plîns soția lui la un text al meu despre Oblemenco. Sincer, n-am înțeles de ce a plîns, dar n-am insistat cunoscînd tradiționala sensibilitate a femeilor.

După vreo 10 minute, doamna Gina m-a anunțat că vizitatorul trebuie să meargă la Primărie, unde un șef a promis că va analiza cazul și, în spiritul eticii și echității socialiste, îl va soluționa. Bărbatul din fața mea, despre care aflasem că s-a pensionat de la Danubiana, numai că n-a sărit în sus de fericire. Mi-a mulțumit de o mie de ori și a decis că, atunci cînd voi avea nițel timp liber, să trec pe la ei pe-acasă să bem un pelin produs din via proprie.

Îndreptîndu-se spre ușă, mi-a mai cerut o ultimă favoare. Să-i telefoneze nevestei pentru a-i comunica vestea cea mare. Firește că am fost de acord, i-am format numărul și i-am întins receptorul. După care am auzit: “Mamă, poți să te bucuri pentru că aici, la Flacăra, idolul tău, tovarășul Purcaru, a vorbit undeva sus și a rezolvat problema!”. Pur și simplu, am amuțit, apoi am rîs pînă mi-au dat lacrimile. Ale tinereții valuri…