Public în Giulești, lacrimi și aplauze

Propunerea nu-i a mea, ea aparține suporterului giuleștean care semnează Andrei Ignat și al cărui e-mail are ca subiect “o mare rugăminte din partea unui necunoscut”. De transmis către FRF și LPF, rugămintea ar fi ca Rapidului, cu terenul în […]

Propunerea nu-i a mea, ea aparține suporterului giuleștean care semnează Andrei Ignat și al cărui e-mail are ca subiect “o mare rugăminte din partea unui necunoscut”. De transmis către FRF și LPF, rugămintea ar fi ca Rapidului, cu terenul în continuare suspendat, să i se îngăduie să joace întîlnirea de joi contra Ceahlăului, ultima din actualul sezon, cu asistență, cu spectatori. Întrucît clubul vișiniu e amenințat nu doar cu retrogradarea, ci chiar cu desființarea, Andrei consideră că partida de adio de pe prima scenă n-ar trebui să se dispute în anonimat, așa că solicită “un soi de derogare”. Sincer, ideea mi se pare interesantă și, dac-ar depinde de mine, i-aș acorda Rapidului favoarea cerută. Istoria și publicul din Grant, în ciuda răbufnirilor lui, o merită cu prisosință.

Întrebat care a fost cea mai frumoasă fază a finalei dintre Bayern și Borussia, am răspuns că momentul care m-a impresionat cel mai tare, chiar m-a răscolit, nu s-a petrecut pe parcursul meciului de pe Wembley, ci ­după terminarea lui, cînd simpatizanții învinsei, circa 25.000, s-au pornit să cînte, nu să fluiere! Dacă majoritatea lor plîngeau, toți aplaudau, iar unii fluturau, maree galben-neagră, fularele echipei favorite, spectacol tulburător, de parcă Borussia cîștigase Champions League, nu Bayern! Cum scena se va repeta la Dortmund, unde tot vreo 25.000 de fani s-au strîns în tribunele stadionului local ca să ­salute întoarcerea trupei lui Klopp, am realizat o dată în plus că fotbalul înseamnă pentru ­alții ceva mai mult decît indică tabela de mar­caj, fiind altceva decît raportul sec dintre victorie și eșec. Concret, un mod de a iubi, de a arăta asta și de a te mîndri cu iubirea inclusiv în clipele amare ale înfrîngerii ori mai ales atunci.  Din păcate, noi intrăm din ce în ce mai puțin în categoria de mai sus.

După 8 luni, FRF l-a demis pe Adrian Bumbescu din funcția de responsabil al “naționalei” Under 16 deoarece acesta a pierdut la scor cîteva meciuri, 0-4 cu Austria, 0-5 cu Belgia și 1-10 cu Germania! Într-adevăr, Bumbescu a fost un fundaș ca o stîncă, pe bună dreptate alintat “ministrul apărării”, dar nu s-a remarcat cu nimic în postura de tehnician. În consecință, n-avea nici o recomandare să i se încredințeze un lot reprezentativ, fie el și de juniori mici, nici o competență. Sentimental, Mircea Sandu a hotărît să-i ofere însă o pîine lui Bumbi, aidoma altor antrenori mai tineri proveniți din rîndul jucătorilor, dar lipsiți de angajament. Lăudabilă încercarea, numai că, spre regretul general, ea a eșuat. Pățania trăită de Bumbescu a demonstrat că doar numele și trecutul nu garantează scaunul unui antrenor. Plus că ­n-ajunge să vrei să ajuți pe cineva, trebuie să ai și pe cine.