Amărăciunea unei campioane

Alături de Constantina Diță, campioana olimpică de la Beijing 2008, Lidia Șimon e cea mai titrată dintre maratonistele noastre. Născută pe 4 septembrie 1973 la Tîrgu Cărbunești, ea a cîștigat aur la Mondialele de la Edmonton 2001, argint la JO […]

Alături de Constantina Diță, campioana olimpică de la Beijing 2008, Lidia Șimon e cea mai titrată dintre maratonistele noastre. Născută pe 4 septembrie 1973 la Tîrgu Cărbunești, ea a cîștigat aur la Mondialele de la Edmonton 2001, argint la JO de la Sydney 2000 și o sumedenie de competiții prestigioase. Între acestea, Osaka Ladies Marathon de 3 ori și aceeași cursă mixtă, inclusiv în 2012, maratoanele de la Sapporo și Beijing.

Nu din întîmplare, ci pentru că orașul respectiv se găsește la altitudine, risipit pe versanții Munților Stîncoși, cele două superalergătoare s-au stabilit de ceva vreme, Șimon de 15 ani, la Boulder, în statul Colorado din sud-vestul Statelor Unite. Au făcut-o atrase de oamenii liniștiți de-acolo, de peisajele splendide și de aerul mereu proaspăt, cadru ideal pentru pregătirea atleților, mai ales a celor trecuți de prima tinerețe.

Deunăzi, pînă și spre surprinderea ei, Lidia Șimon a fost inclusă în Colorado Running Hall of Fame, festivitatea desfășurîndu-se la Denver, în capitala statului, 40 de kilometri de Boulder. Pe lîngă elogiile aduse de John Meyer în Denver Post, cotidianul numărul 1 din regiune, românca a trăit bu curia de a fi aleasă, singura străină de pe lista celor 6 laureați ai ediției 2013, într-o companie selectă. Numele noilor săi colegi nu spun cine știe ce lumii, Doug Bell de la maraton, Marshall Ulrich de la alpinism sau Jay Johnson de la cros montan, zău dacă am auzit vreodată de ei! , dar sînt cunoscuți și admirați în zonă.

În paranteză fie spus, de aici a plecat pe drumul gloriei și al legendei, originar din Manassa, William Harrison “Jack” Dempsey, campionul mondial de box al categoriei grea între 1919-1926 care continuă să-și dispute și în prezent titlul de cel mai popular pugilist din istorie cu Muhammad Ali.

Păstrînd măsura, să admitem că onoarea acordată compatrioatei noastre nu-i cea mai mare. Nu se compară, să zicem, cu Premiul Nobel ori cu Oscarul, n-are aceeași anvergură, însă nici mică nu-i, o bagatelă, un mărunțiș. E cu atît mai importantă cu cît se oferă rar, extrem de rar, unui performer care n-a purtat tricoul cu inscripția USA pe piept!

În ciuda faptului că Gazeta a prefațat evenimentul, după care, o zi mai tîrziu, i-a adresat cele cuvenite Lidiei, nimeni din țară, de la federa ția de atletism sau de la ministerul de resort, n-a catadicsit să-i dea un telefon laureatei, s-o întrebe de sănătate și, de ce nu?, s-o felicite! Amărăciunea campioanei se justifică pe deplin, dar n-ar trebui să ne împăcăm cu ea. Fără să fac teoria chibritului, închei regretînd că șefii din FRA și MTS sînt indiferenți, egoiști, ingrați, nerecunoscători. Nu cumva însă, și mai trist, toți am devenit sau vom deveni așa?!