Hagi și românii

Mărturisesc că nu l-am simpatizat niciodată în mod special pe bulgarul Hristo Stoicikov, deși a fost un superfotbalist, dintre cei mai talentați din Balcani. Pe lîngă numeroase alte trofee, a cîștigat în 3 rînduri titlul în țara sa cu ȚSKA […]

Mărturisesc că nu l-am simpatizat niciodată în mod special pe bulgarul Hristo Stoicikov, deși a fost un superfotbalist, dintre cei mai talentați din Balcani. Pe lîngă numeroase alte trofee, a cîștigat în 3 rînduri titlul în țara sa cu ȚSKA Sofia și de 5 ori în Spania cu Barcelona, în tricoul blaugrana cucerind Liga Campionilor (1992) și Cupa Cupelor (1997). A luat Gheata de Aur în 1989 și Balon d’Or în 1994. A ieșit golgeterul turneului final al CM din 1994, an în care UEFA l-a desemnat Best Player in Europe, iar lunarul britanic World Soccer l-a inclus pe lista primilor 100 de jucători ai secolului XX. Chiar a fost mare, uriaș, imens.

Personal, l-am prețuit ca jucător, nici n-aș fi avut altă soluție, dar mai puțin ca individ. Asemenea multor altora, m-am simțit deranjat de faptul că, pe cînd antrena “naționala” vecină, ne-a făcut pe noi, românii, cu ou și cu oțet, numindu-ne inclusiv “mămăligari”. În măsura în care și-a propus să fie ironic ori subtil, nu i-a ieșit. Din păcate, a fost doar mojic.

Deunăzi, mi-am schimbat însă părerea despre cel care, prizonierul unui temperament năbădăios, a scăpat nu o dată caii în lucernă. Stoicikov s-a mai scos în fața mea, oare numai într-a mea?, datorită unui interviu acordat revistei iberice Jot Down, prilej cu care l-a complimentat din răsputeri pe Gică Hagi, coleg cu el la Barça în sezonul ‘94-’95. Ca unul care l-am crezut doar egoist, ceea ce nu-i cel mai rău lucru pentru un atacant, m-am trezit bătînd în retragere.

Am tras concluzia că, dacă vrea, arțăgosul și trufașul Hristo se poate transforma ușor într-un bărbat elegant și generos, căruia nu-i cade rangul să laude cu toată gura. Așa a spus despre Gică, păstrîndu-și intactă admirația, că “stîng ca al lui nu s-a mai văzut!” și că “avea o personalitate mai mare ca a mea”! Adică, un Vărsător elogiindu-l pe altul, cei doi fiind născuți în aceeași zodie, Hagi pe 5 februarie 1965, iar Stoicikov pe 8 februarie 1966.

Dintre amintirile bulgarului consemnate de Jot Down, am reținut mai ales relatarea că, aflat împreună cu Hagi pe Aeroportul Otopeni, acesta din urmă l-a surprins, ba l-a și enervat, în momentul în care a refuzat să folosească poarta de acces rezervată VIP-urilor: “Nu, nu, nu. Eu îi respect pe români și stau la coadă, îmi zicea Hagi. Și aștepta alături de ceilalți!”.

Veți fi de acord cu mine că povestirea de mai sus, fie ea și restrînsă la maximum, chiar poate stîrni emoție, chiar poate tulbura. Ea ne ajută să înțelegem, dacă mai era necesară încă o dovadă, de ce a devenit Gică Hagi cel mai important dintre fotbaliștii noștri și de ce a rămas, alături de regretatul Dobrin, cel mai iubit. În baza unui har nepereche, a unei ambiții teribile, dar și a unei modestii unice. A ajuns respectat de o întreagă națiune tocmai pentru că, la rîndu-i, a știut să respecte.