Luaţi aminte la Dan Petrescu!

Încununat pe neaşteptate, dar pe merit, campion al României cu Unirea Urziceni, triumf trăit în 2009, Dan Petrescu a confirmat cu brio în Rusia.

Mai întîi a promovat-o pe Kuban Krasnodar în prima divizie, după care a convins pe […]

Încununat pe neaşteptate, dar pe merit, campion al României cu Unirea Urziceni, triumf trăit în 2009, Dan Petrescu a confirmat cu brio în Rusia.

Mai întîi a promovat-o pe Kuban Krasnodar în prima divizie, după care a convins pe banca lui Dinamo Moscova: a găsit trupa finanţată de VTB Bank în postura de lanternă roşie, cu un picior în groapă, dar a dus-o în ritm susţinut spre mijlocul clasamentului, chiar către zona cupelor europene!!! A realizat 30 de puncte în 14 etape, un procentaj de reuşită spectaculos, de peste 71 la sută!

Mergînd din victorie în victorie, cîştigînd majoritatea meciurilor importante ale sezonului de toamnă, între care derby-urile moscovite cu Spartak (5-1), cu TSKA (2-0) şi cu Lokomotiv (3-2), toate contînd ca deplasări, Petrescu a devenit un antrenor pe val. Foarte en vogue printre străini, ba chiar printre unii care, trufaşii moştenitori ai unui imperiu destrămat, nu prea obişnuiesc să se entuziasmeze.

Spre lauda lui, deşi preţuit de suporteri şi complimentat de specialişti, Bursucul n-a pierdut măsura, ci a rămas cu picioarele pe pămînt, modest, în banca lui. Că nu şi-a luat viteză, cum se mai întîmplă, s-a văzut şi din conversaţia purtată zilele trecute în Spania cu reporterii Gazetei. Ar fi destule de selectat din interviul respectiv, judecăţi ce-l prezintă pe Dan Petrescu maturizat, cum îl prinde bine pe un tehnician care nu mai reprezintă, la 45 de ani,  o speranţă, o promisiune. Misiunea lui e să demonstreze fără întîrziere. Vremea încercărilor a trecut pentru el şi trenul acela nu se mai întoarce.

V-aş îndemna să reţineţi relatarea Bursucului cu privire la raporturile cu Ghenadi Soloviov, şeful lui direct, preşedintele lui Dinamo Moscova. Pe lîngă că nici măcar nu-i pomeneşte numele, Dan povesteşte că „ne-am văzut de cîteva ori, dar n-avem o relaţie apropiată. Adică discutăm foarte, foarte rar şi numai la victorii. La înfrîngeri nu m-a sunat să-mi ceară explicaţii. Nu m-a întrebat niciodată ce echipă vreau să folosesc şi nu mi-a dat vreo sugestie”.

Ca lucrurile să fie mai clare, Bursucul zice despre conducătorii celor mai importante cluburi ruseşti că „habar n-am cum arată  sau cine sînt! Nu-i ştiu, nu apar nicăieri, sînt discreţi, nu ca la noi”!!! Comparaţia ar trebui să ne dea de gîndit, de reflectat. Chiar să ne deschidă ochii că, atîta timp cît va fi mai mult vorbit la televizor decît jucat pe teren, mai des trafic de vorbe goale şi mai rar încleştare de bărbaţi, fotbalul românesc va progresa în ritm de melc. Sau, încă mai trist, nu va progresa deloc. Cine are urechi de auzit să mai tacă!