„Baschetul nostru e-n moarte clinică!”

Interviu-eveniment cu Radu Diaconescu, fostul căpitan al „naționalei” de baschet din anii ’70

L-am întîlnit întîmplător şi mi s-a părut o figură cunoscută. Da, a surîs, eu sînt, Radu Diaconescu. I-am oferit o cafea, dar m-a refuzat: „doar un […]

Interviu-eveniment cu Radu Diaconescu, fostul căpitan al „naționalei” de baschet din anii ’70

L-am întîlnit întîmplător şi mi s-a părut o figură cunoscută. Da, a surîs, eu sînt, Radu Diaconescu. I-am oferit o cafea, dar m-a refuzat: „doar un pahar cu apă, nu beam cafea nici cînd jucam, aşa că n-o să mă apuc acum!”.

Tacticos, şi-a scos însă pachetul de Marlboro, din care a fumat două ţigări, dacă nu una singură, timp de un ceas şi jumătate. „Fiecare are slăbiciunile lui”, mi-a zis şi ne-am apucat să discutăm.

Antrenor la Carlton University

– Domnule Diaconescu, m-ar interesa…
– Nu te formaliza, zi-mi Radu că sîntem cam de-un leat! În Canada, lumea e mai directă, rareori se foloseşte numele de familie. Pe tine te cheamă Ovidiu, pe mine mă cheamă Radu, hai să depănăm amintiri!
– Apropo, te ştiam în Canada şi te întîlnesc în România!
– Corect, m-am mutat în 1990 la Ottawa, unde soţia mea, Pia, fugise în 1989. Acolo am lucrat ca inginer de patente pînă acum cîteva luni, cînd m-am pensionat. În paralel, pe lîngă un masterat în psihologia sportului, am antrenat şi formaţia de baschet a Universităţii Carlton, la care juca şi băiatul meu cel mic.
– Ce înseamnă inginer de patente?
– Chiar asta, am colaborat cu o firmă de avocatură din Ottawa.

Casă de un milion de dolari

– Aţi ieşit cu o pensie frumuşică, nu? O mie de dolari?
– Deci ai ieşit… Deşi n-am lucrat la stat, ci la particular, nu mă plîng. Doar casa în care locuim e estimată la un milion. Mai am un cont în bancă, sănătos să fiu!
– Vorbeai despre băiatul cel mic…
– … Luca, e inginer la Ottawa, pe cînd celălalt, Răzvan, practică medicina la Montreal. Nu mă laud cu multe lucruri, dar cu unul mă mîndresc: toţi cei 4 nepoţi vorbesc româneşte!
– Bun, însă tot n-am înţeles cu ce treburi pe-aici!
– E o istorie tristă. Am acceptat să-i antrenez pe băieţii de la CSM Bucureşti, am semnat contract pe 5 luni şi m-am trezit dat afară în 5 săptămîni!

„Moculescu se dă cocoş!”

– Dacă istoria e tristă, hai s-o lăsăm pentru mai tîrziu. Din cîte am priceput, te-ai întors ieri de pe Litoral, corect?
– Mi-au mai ruginit încheieturile şi mă tratez periodic la Eforie Nord. N-am venit însă cu mîna goală, l-am luat cu mine de la Ottawa şi pe Kiki Balter, un fost coleg de facultate. Regret că nu l-am convins şi pe Mocu să ne însoţească. Ca pe oricine care a stat o viaţă aplecat deasupra pianului, îl chinuie spondiloza, dar Mocu se dă cocoş, se crede încă tînăr!
– Care Mocu?!
– Horia Moculescu, ne leagă o prietenie de 50 de ani! Din vremea în care high-life-ul Bucureştiului se înghesuia la baschet. Fete splendide, intelectuali subţiri şi mulţi studenţi, foarte mulţi. Ca şi voleiul, baschetul era la modă pe-atunci, un magnet, o tentaţie. Floreasca gemea de public la derby-uri, n-aveai loc s-arunci un ac în tribune! Din păcate, i-au luat faţa alte sporturi.

„Lui Radu îi cad ochii-n gură!”

– Să cred că…
– Ţi-aduci aminte cine onora baschetul?
– Mărturisesc că nu.
– Horaţiu Mălăele, Pino Caramitru şi Moţu Pittiş, împreună cu care am jucat la „Lazăr”, Gabi Liiceanu şi Andrei Pleşu, mai mici decît primii, amîndoi în echipa de la „Spiru Haret”. Şi, să nu uit, regretatul Fănuş Neagu, Dumnezeu să-l ierte! L-am vizitat la Spitalul Elias, se stingea încet, suferea, dar îşi păstrase simţul umorului şi optimismul.
– Nu cumva îl confunzi? Fănuş Neagu iubea fotbalul!
– Şi baschetul. Trecea uneori prin cantonamentul „naţionalei”, unde zăbovea la un pahar de vorbă şi de vin. Rîdea de mine că nu-s de cursă lungă. Parcă-l aud, „ia mai toarnă, tată, un şpriţ că lui Radu îi cad ochii-n gură şi se duce la culcare!”.
– Sărim de la una la alta: ce impresie a lăsat dincolo de Ocean tragica dispariţie a americanului Hardy, omorît la Giurgiu?
– Eram deja la Bucureşti, dar în Canada s-a comentat zile-n şir acel nefericit eveniment. Nu pentru că s-a petrecut în România, nu, pentru că s-a petrecut. Oricum, ca ţară, ca imagine, ca prestigiu, noi am pierdut. Pierzi de cîte ori ziarele scriu urît despre tine. Acolo imaginea e un fel de legitimaţie. Te recomandă.

Cînd „naţionala” era pe 5 în Europa

– De 3 ori cu CCA şi de 10 cu Dinamo, ai cîştigat 13 titluri de campion, palmares unic, încă neegalat. Care dintre ele ţi-e cel mai drag?
– Nu mă pune să aleg! Toate mi-au rămas la inimă, ca şi evoluţia de la Europenele de la Helsinki 1967, cînd ne-am clasat pe locul 5. Reţine că „naţionala” României nu lipsea pe-atunci de la nici un turneu final. La Napoli în ’69, la Barcelona în ’71, la Essen în ’73, la Belgrad în ’75, de fiecare dată în grupa A. Nu ne temeam de nimeni, ne băteam de la egal la egal cu marile forţe ale continentului.
– Ai publicat recent o carte intitulată „Împătimiţii lui Naismith”. Iartă-mă, cine a fost tipul?
– Canadianul stabilit în Statele Unite care a organizat în 1892 cele dintîi partide de baschet la Springfield, în Massachusetts. Naismith a redactat şi primul regulament, din ale cărui 13 legi iniţiale s-a schimbat pe parcurs doar una! Atenţie, una singură!
– Care?
– Cea legată de repunerea mingii în joc.

„Pînă la Dumnezeu te mănîncă sfinţii”

– Aha. Radule, ai avut coechipieri iluştri, printre alţii, pe Fodor, pe Folbert, pe Mimi Niculescu, pe Novacek, pe Nosievici şi pe Mişu Nedef la CCA, pe Gică Novac, pe Puiu Albu, pe Viciu, pe Cernea şi pe Dragomirescu la Dinamo, care te-a impresionat cel mai tare?
– Răspuns simplu, Andrei Folbert, o minune de jucător şi un caracter deosebit.
– Dar din baschetul mondial?
– Iarăşi n-am să ezit, Magic Johnson. Datorită clasei şi a altruismului. La Lakers, Magic a făcut din Vlade Divac unul dintre cei mai eficienţi pivoţi all-time. A reuşit să-l pună în valoare. Practic, l-a inventat.
– Scuză-mi încă o dată ignoranţa, pe ce loc se situează azi echipa României în Europa?
– Te-aş sfătui să-i întrebi pe cei din Federaţie! Păi, dacă ne-au bătut Ciprul şi Belarusul, ba şi Luxemburgul într-un „amical”, unde să fim?! Pe locul 35 din 48, la coadă!
– În ce fel explici acest dureros declin?
– Iar ai greşit adresa!
– Totuşi, preşedintele Federaţiei, Carmen Tocală, pare o femeie energică şi bine intenţionată. Se agită, umblă prin şcoli, încearcă!
– De acord, numai că pînă la Dumnezeu te mănîncă sfinţii. Aşa e, doamna Tocală dă din coate, dar cu ce folos?! Victima orgoliilor şi a egoismului, baschetul nostru e-n moarte clinică! Îi lipseşte baza de selecţie, ba şi, mai grav, entuziasmul. A trebuit să revin acasă ca să constat ce bănuiam din Canada.

O poveste tristă

– Adică?
– Poate că povestea trăită de mine la CSM Bucureşti, clubul Primăriei, te va ajuta să înţelegi mai bine. Doreşti s-o auzi?
– Fireşte.
– M-a chemat vechiul amic Valentin Samungi, preşedinte la CSM, să salvăm echipa. Cheltuiseră aiurea vreo 250.000 de euro, aşa că mi-a zis „o salvăm ori o desfiinţăm!”. I-am transferat veteranii Căruţaşu şi Fometescu, în continuare utili, apoi am adus 3 canadieni, am dat şi bani de la mine doar-doar ne-o ieşi pasienţa. Cînd începuserăm să construim ceva, m-au demis peste noapte!
– De ce?
– Pentru că n-am acceptat ca nişte neica-nimeni, în frunte cu şeful secţiei, să se bage peste mine, să se amestece în chestiunile tehnice. Să decidă ei selecţia, maniera de antrenament, chiar şi tactica de joc! Nu, aşa ceva n-am admis.
– Samungi nu te-a apărat?
– Mai degrabă a scăldat-o. Mi-a atras atenţia că băgăreţii sînt cu fondurile şi că trebuie să-i ascult. Cum am refuzat, m-au scos ca pe-o măsea stricată! Nepotrivire de caracter, alt mod de a percepe prietenia. În final, şi performanţa.

„Am pus suflet şi am luat plasă”

– Sincer, s-a rupt căruţa de la bani?
– Da’ de unde! Chiar mi-au rămas datori, dar nu mai contează. Am pus suflet şi am luat plasă, să-mi fie învăţătură de minte!
– Proiecte de viitor?
– Nici unul. Mă duc înapoi în Canada cu un gust amar, înfrînt, necăjit. Am să admir natura şi o să-mi plimb nepoţii.
– Radule, ce crezi că-i de făcut pentru ca baschetul românesc să reînvie?
– Ştiu eu, să renunţe la orgolii şi la nepotisme. Să fie lăsat pe mîna celor care se pricep şi care înţeleg ce-i ăla profesionism. După părerea mea, nici o disciplină nu se compară cu baschetul, el e jumătate sport şi jumătate artă. Îţi oferă însă satisfacţii doar dacă îl respecţi. Îţi cere iubire şi devotament. I te dedici ori o iei în altă direcţie.
– Mulţumesc şi drum bun!

„Radu Diaconescu a fost un conducător de joc inteligent, muncitor şi rafinat în acelaşi timp. Un adevărat virtuos, un superjucător şi o legendă”
Carmen Tocală, preşedinta Federaţiei române de baschet

CV Radu Diaconescu
Născut la Bucureşti, pe 28 noiembrie 1944, Radu Diaconescu e considerat unul dintre cei mai mari baschetbalişti români din toate timpurile. Absolvent al facultăţilor de Electronică şi Comerţ Exterior, a jucat de 220 de ori în echipa naţională, al cărei căpitan a fost între anii 1969 şi 1975. Maestru emerit al sportului, antrenor de categoria I. Are dublă cetăţenie, română şi canadiană.

Galerie foto: