O noapte cîştigată
Pentru Neymar, puştiul paulista cu creastă de cocoş, şi pentru fotbalul brazilian care iubeşte mingea a meritat să stau noaptea la televizor Miercuri, pe la 8 dimineaţa, m-a sunat un prieten din categoria celor care n-au stare: „Ai luat şi […]
Pentru Neymar, puştiul paulista cu creastă de cocoş, şi pentru fotbalul brazilian care iubeşte mingea a meritat să stau noaptea la televizor
Miercuri, pe la 8 dimineaţa, m-a sunat un prieten din categoria celor care n-au stare: „Ai luat şi tu plasă urmărind aiureala aia cu Brazilia?! Vorba fiicei tale, o boringeală! Ei n-au insistat, iar noi n-am putut, ce mai, o noapte pierdută!”. Încă buimac, am şoptit că da, m-am uitat. „Ca să nu te alegi cu nimic, să vezi o echipă a României incapabilă să lege două pase şi un Ronaldo gras cît un butoi!”, am mai auzit, după care amicul a închis telefonul. Îşi încheiase misiunea, scrisese cronica partidei!
Trezit din somn, nu l-am contrazis atunci, însă am să încerc acum. Fără să mă seducă, meciul de la Sao Paulo nici nu m-a dezamăgit. În condiţiile date, n-am aşteptat mai mult de la „tricolori” şi, ca să fiu sincer, nici de la Ronaldo. Aflasem că a pus vreo 15-20 de kilograme, dar la fel de bine ştiam că publicul l-a iubit pentru calităţile sale, după cum i-a acceptat şi cusururile, momentele de rătăcire.
În schimb, deşi nu s-au omorît cu firea, sud-americanii m-au încîntat prin plăcerea de a juca, de a se bucura pe gazon şi, deopotrivă, în tribune. De a sărbători fiecare gol de parcă era primul şi ultimul! Văzîndu-i pe Lucio, pe Maicon şi pe ceilalţi, mai ales pe Neymar, puştiul fîşneţ cu creastă de cocoş, mi-am reamintit cuvintele inconfundabilului Fănuş Neagu care, vorbind despre Dobrin şi despre generaţia acestuia, susţinea că pe vremea aceea se intra pe teren nu ca să te îmbogăţeşti, ci ca să te simţi fericit.
În măsura în care pentru alţii fotbalul înseamnă o meserie plină de satisfacţii, dar şi de sacrificii, uneori chiar o corvoadă, pentru brazilieni el continuă să fie, scuzaţi banalitatea, un mod de a trăi, de a spera, de a visa. O religie. Din care motiv şi e Ţara Cafelei doldora de talente, presărată cu Dobrini ce lasă impresia că acolo mingea se îmblînzeşte şi se dezmiardă. Că joacă de drag, nu de nevoie.
Dacă întîlnirea ar fi avut un caracter oficial, probabil că ne-ar fi bătut mai rău, la scor. Cu toate că i-au lipsit antrenorul şi numeroşi titulari, „naţionala” României nu s-a făcut de rîs. S-a comportat onorabil, iar în cazul în care balonul şutat de Mureşan în transversală ar fi mers 4-5 centimetri mai jos, am fi discutat altfel. E însă regretabil că ex-selecţionerul şi cîţiva „tricolori” n-au găsit de cuviinţă să fie prezenţi la un meci contractat la cererea lui Răzvan Lucescu însuşi! Păcat, mare păcat, pentru că un asemenea eveniment, cu rang de lecţie, n-ar fi trebuit ratat.
Răspunzîndu-i cu întîrziere prietenului meu, greu impresionabil ca orice român, nu consider pierdută noaptea de marţi petrecută mai întîi cu urechea pîndă la ceasul deşteptător şi apoi, de la 4 la 6, cu ochii cîrpiţi pe micul ecran. Într-adevăr, n-a fost o noapte magică, dar nici una oarecare. Am trecut-o la cîştiguri, la plusuri.