Ultimii mohicani

Aproape o sută de oameni au participat vineri la Cimitirul Reînvierea la înmormîntarea lui Ion Monea, dispărut la 70 de ani. Rude şi prieteni, dar şi mulţi oameni din box, Ion Alexe, Titi şi Daniel Dumitrescu, Horst Stumpf, Rudel Obreja […]

Aproape o sută de oameni au participat vineri la Cimitirul Reînvierea la înmormîntarea lui Ion Monea, dispărut la 70 de ani. Rude şi prieteni, dar şi mulţi oameni din box, Ion Alexe, Titi şi Daniel Dumitrescu, Horst Stumpf, Rudel Obreja ş.a. Toţi au vărsat o lacrimă în memoria dublului medaliat olimpic, argint la Mexico 1968, bronz la Roma 1960, a celui care 
a fost UN SUPERCAMPION, DAR ȘI UN BĂRBAT DE O exemplară DEMNITATE.După ce i s-a amputat piciorul stîng în 1993, Ion Monea n-a mai apărut niciodată în public. A refuzat orice invitaţie din dorinţa ca lumea să păstreze despre el imaginea luptătorului tînăr şi puternic, nu a bătrînului şchiop şi suferind.

Iată, se împuţinează numărul marilor noştri sportivi, al pugiliştilor noştri de succes. Se duc pe rînd, vorba poetu
lui, “lumînări în cuib de cuc”, ca să ne lase MAI TRIȘTI ȘI MAI SĂRACI. Mai trăiesc cîţiva dintre vechii cavaleri ai aşa-zisei nobile arte, între care şi Vasile Tiţă, ajuns la 83 de ani, împliniţi pe 21 februarie. Deşi Antena1 le-a dedicat lui şi lui Mircea Dobrescu o emisiune în decembrie 2010, Vasile Tiţă, învinsul americanului Floyd Patterson în finala olimpică de la Helsinki 1952, îşi duce zi-lele în anonimat şi în sărăcie, departe de respectul pe care societa
tea s-ar cuveni să i-l arate.

Legenda pretinde că, după ce a abandonat în prima repriză a meciului cu Patterson, politrucii vremii nu s-au sfiit să-l acuze pe Tiţă de “lipsă de patriotism”! I-au reproşat că s-a predat prea repede în faţa unui adversar de numai 17 ani, care avea să devină însă curînd dublu campion mondial la profesionism şi să fie supranumit “Gentleman of Boxing”.

Conform aceleiaşi legende, actualul octogenar ar fi explicat: “Nici nu bătuse bine gongul că s-a şi năpustit asupra mea precum un uragan! Aşa mi-au vîjîit pumnii lui pe la urechi încît, dacă m-ar fi lovit cu unul singur, mi-ar 
fi zburat capul de pe umeri!”.

La peste jumătate de secol distanţă, asemenea evocări riscă să plictisească, să nu intereseze. La urma urmei, cui se mai adresează ele, pe cine mai emoţionează? Dar vreau să spun altceva, că ar trebui SĂ AVEM MAI MULTĂ GRIJĂ DE PUȚINII CAMPIONI care au

MAI RĂMAS. Să nu-i lăsăm pradă singurătăţii, ci să încercăm să le facem viaţa mai uşoară, fie şi plecînd de la 
adevărul, citez din actriţa Bette Davis, 
că “bătrîneţea nu-i pentru fricoşi”.

Din păcate, grăbiţi şi egoişti, obişnuim să ignorăm această îndatorire, această obligaţie. Ne aducem aminte de ea doar cînd trebuie să-i conducem, ca pe Ion Monea, pe ultimul drum. Atunci e prea tîrziu pentru ei, dar şi pentru noi!