Ioaniţoaia despre bronzul handbalistelor » Distanța dintre bucurie şi extaz înseamnă echilibru

Sigur că avem motive de bucurie. Deoarece medalia de bronz do­-bîndită de handbalistele trico­lore e ÎNTÎIA DIN ISTORIA partici­pării la CE, dar şi prima cîştigată într-un sport de echipă după cea reuşită de vo­leibalişti în 1977. A fost nevoie să […]

Sigur că avem motive de bucurie. Deoarece medalia de bronz do­-bîndită de handbalistele trico­lore e ÎNTÎIA DIN ISTORIA partici­pării la CE, dar şi prima cîştigată într-un sport de echipă după cea reuşită de vo­leibalişti în 1977. A fost nevoie să treacă 33 de ani ca să salutăm din nou o perfor­manţă realizată pe plan continental!

Zic şi eu, cît mă pricep, că fetele meri­tă felicitări, ele şi Radu Voina, tehnician pe care, paradoxal, unii nu se sfiesc să-l conteste şi-acum. Lista jucătoa­re­lor remarcate trebuie începută cu por­tăriţele şi încheiată, ierarhizare sen­ti­mentală, cu Cristina Neagu, “tunarul” formaţiei noastre şi al întreg turneului final. Paula Ungureanu a apărat dumne­ze­ieşte înainte să se accidenteze şi să-i lase locul Talidei Tolnai. Care a făcut, la rîndu-i, ADEVĂRATE MINUNI. Dacă se recurgea şi la rezerva iniţial neinclusă pe foile de arbitraj, probabil că nici Mihaela Smedescu n-ar fi rămas datoare.

Iată de ce aş evidenţia şi contribuţia Luminiţei Hu­ţupan, antrenoarea portăriţelor. Ungureanu şi Tolnai au izbutit să-i calce pe urme ilustrei predecesoare, iar forma lor excepţională a constituit una dintre cheile succesului.

În condiţiile în care şi fără Cristina Vărzaru, golgetera ultimei ediţii a Ligii Campionilor căzînd şi ea victimă durităţii adversarelor, selecţionata României a ştiut să lupte eroic, dar şi să sufere la fel, le-aş da dreptate celor care laudă bronzul din Danemarca. Preţios şi pentru că a fost cîștigat în disputa cu “naţio­nala” ţării gazdă şi cu suporterii acesteia, nu doar zgomotoşi, ci şi ostili.

Ca atare, li se cuvine O REVERENţĂ elevelor lui Radu Voina pentru că s-au dovedit capabile să obţină victorii şi să transforme eşecurile în victorii! O asemenea atitudine e apanajul echipelor de calitate, cu ştaif.

Pe de altă parte însă, mi-e teamă că riscăm SĂ NE PIERDEM CAPUL. Repet, chiar avem motive de bucurie. Întreb însă avem şi de fericire, de extaz? Mai degrabă aş răspunde nu, din moment ce handba­listele noastre, socotite prin­tre favoritele la titlu, au urcat doar pe treapta a treia a podiumului de premie­re. În cazul în care ele ar fi cucerit tro­feul, cum am fi reacţionat dacă astăzi abia ne mai încă­pem în piele?! Haideţi să ne reamintim cît am dorit ca fetele să le bată pe suedeze şi, din păcate, tocmai meciul acela l-au ratat!

N-aş vrea să fiu greşit înţeles, însă n-ar strica să păstrăm măsura. Altfel spus, să ne domolim entuziasmul. Să nu minimalizăm o COMPORTARE FRUMOASĂ, dar nici să n-o ridicăm la rangul de triumf. Să fim realiști, pînă acolo mai e des­tul drum de parcurs.