Lecţia de iubire

În preziua partidei Franţa-România, cineva mi-a spus că s-au vîndut circa 70.000 de bilete. Nu l-am crezut. La ce să se îmbulzească lumea?, m-am întrebat, de vreme ce “cocoşii” n-au mai cîştigat la Saint Denis din 14 octombrie 2009, de […]

În preziua partidei Franţa-România, cineva mi-a spus că s-au vîndut circa 70.000 de bilete. Nu l-am crezut. La ce să se îmbulzească lumea?, m-am întrebat, de vreme ce “cocoşii” n-au mai cîştigat la Saint Denis din 14 octombrie 2009, de la 3-1 cu austriecii, ba au şi pierdut acolo ultima întîlnire oficială de pe teren propriu, 0-1 cu bieloruşii pe 3 septembrie 2010. Suporterii sînt supăraţi, mi-am zis, aşa că vor sta la televizor. Nu se anunțau nici un meci decisiv, nici un adversar de primă mînă.

Am greşit pentru că am gîndit româ­nes­̦te. Sîmbătă, s-au înregistrat 79.299 de plătitori, dar numărul celor prezenţi a depăşit 80.000 deoarece armata de stewarzi şi sutele de ziarişti n-au intrat în calcule. Văzînd tribunele arhipline, e drept, populate şi cu vreo 1.500 de români, mi-am dat seama că francezii îşi iubesc echipa naţională. Chiar o iubesc. Indiferent din cine e alcătuită şi cum joacă, mai bine sau mai prost, se înghesuie s-o vadă, s-o susţină. Deşi nu le e simplu să ajungă pînă într-o suburbie a Parisului plasată la măcar o oră de mers din centru într-o seară fără “buşoane”. În plus, spre a găsi un spaţiu de parcare lîngă Stade de France trebuie să te fi născut într-o zodie norocoasă!

Convingîndu-mă că francezii sînt solidari cu “naţionala” lor, m-am mai lămurit şi că, spre deosebire de alţii, ei ştiu s-o și arate. Îndemnaţi de un announcer pus să anime tribunele, uneori să le şi asmută, publicul a creat o atmosferă extraordinară şi o presiune neobişnuită. Şi-a încurajat favoriţii şi, în egală măsură, a urmărit să-i copleşească pe oaspeți, fotbalişti şi fani. Încă mai mult, să-i strivească. Din păcate, şi-a atins şi al doilea scop.

Cît a răsunat “Deşteaptă-te, române!”, a fost linişte. Apoi, în clipa în care micuța noastră galerie a încercat să se facă auzită, un uragan de fluierături a şi acoperit-o! Pe parcursul imnului, gazdele ne-au respectat. O dată cu încheierea lui, am rede­venit adversari şi ne-au tratat în con­se­cin­ţă. Cînd s-a intonat La Marseillese, acompaniată de vocile zecilor de mii de spectatori, am avut senzaţia că stadionul se prăbușește şi că singura scăpare e să fugim!

Cu toate că le vorbesc limba, mărturisesc că nu mă omor după francezi. Mi se par cam băţoşi, aroganţi. Acum, admit însă că ne-au oferit nu numai o lecţie de iubire, ci şi una de răbdare. Să nu uităm că, în ciuda dominării exercitate de Les Bleus, tabela de marcaj a rămas imaculată 82 de minute. Nimeni n-a huiduit, n-a protestat şi nici n-a cerut demisia, cum s-ar fi întîmplat la noi, mai ales în Capita-lă  Poate că francezii ne sînt ori nu su-pe­riori la fotbal, e de discutat, dar în materie de comportament, adică de civiliza-ţie, ne sînt. N-ar strica s-o recunoaștem și să învăţăm din atitudinea lor.