Reportaj din Franţa » Parisul ultimei speranţe

În capitala Franţei, „tricolorii” joacă sîmbătă de la 22:00 un meci decisiv pentru rămînerea în „cărţile” calificării la Euro 2012

Ca unul care am umblat destul prin lume, mă trezesc adesea întrebat ce capitală mi-a plăcut cel mai tare? […]

În capitala Franţei, „tricolorii” joacă sîmbătă de la 22:00 un meci decisiv pentru rămînerea în „cărţile” calificării la Euro 2012

Ca unul care am umblat destul prin lume, mă trezesc adesea întrebat ce capitală mi-a plăcut cel mai tare? Nici n-apuc să zic Londra şi să adaug Viena că interlocutorul se şi miră. „De acord, domnule, dar Parisul?!”. Zadarnic explic că Parisul şi Roma nu pot fi incluse în vreun clasament deoarece, înainte de a fi oraşe, ele sînt istorie, nişte imense muzee în aer liber. Celălalt nu se arată prea convins. Crede că urmăresc să epatez, că fac pe nebunul.

Nici picior de poliţist!
Nu-mi aduc aminte cînd am fost întîia oară la Paris. Probabil în 1984, cu prilejul Europenelor la care a jucat „naţionala” antrenată de Mircea Lucescu. De-atunci, l-am mai vizitat în vreo 6-7 rînduri, dar e prima dată cînd vin aici cu inima strînsă. Rezervat, chiar temător. „Parisul se află în vizorul teroriştilor, care îl ameninţă cu atentatele, aşa că vei descoperi o metropolă ce aduce cu o cazarmă, plină de militari şi de poliţişti!”, m-a avertizat un vechi prieten, sculptorul Christian Breazu, stabilit de decenii pe malurile Senei.

Alarma pare falsă ori măcar exagerată. În primele 10 ore, n-am zărit pe străzile din zona centrală nici picior de poliţist în afara agenţilor ce încearcă să descurce, aidoma unor dirijori în uniformă, un trafic turbat. La fel de nebun ca în Bucureştiul zilelor cu ploaie ori cu marşuri de protest! Oraşul o fi supravegheat mai atent, însă cu discreţie, din umbră. Sutele de mii de turişti trebuie să se simtă în largul lor şi, evident, să scoată banul, să-l cheltuiască. Impresia generală e că japonezii au ocupat Parisul, fiecare dintre ei purtînd o cameră video şi, obligatoriu, cîte două aparate de fotografiat, ba şi trei!

Cald şi muzică

O toamnă dulce ca mierea stăpîneşte Parisul, cu soare şi cu 22 de grade la amiază. În ciuda alertei, viaţa se desfăşoară normal. Puzderie de maşini, dar nu atît de şmechere cum circulă pe Magheru, numeroase motociclete şi un adevărat furnicar de oameni preocupaţi. Parcă mai atraşi de muzica de pe iPod-urile înfundate în urechi decît de ce se întîmplă în jur. Deşi în jur se întîmplă multe.

Capitala nepereche
Luc Besson îşi lansează filmul Arthur 3, subintitulat Războiul celor două lumi. Thierry Mugler te îmbie cu ultimul său parfum destinat sexului frumos, Womanity. La Jardin des Plantes, începe Pariscience, a 6-a ediţie a Festivalului internaţional de film ştiinţific. Eşti chemat într-un hotel de pe rue Chaptal la expoziţia Rusia Romantică, colecţia de tablouri aparţinînd Galeriilor Tretiakov din Moscova. În Saint-Germain-des-Pres poţi asculta cîntece religioase afro-americane sub genericul Gospel Dream etc. Ca totdeauna, afişul Parisului e ispititor.

Cafeneaua lui Titulescu

Pe scările din faţa Operei, celebrul Palais Garnier inaugurat în 1875, se bronzează la orele prînzului zeci şi sute de tineri. Discută, se hîrjonesc, se sărută. Caut din ochi un poliţist care să-i păzească, dar nu văd nici unul! Lîngă somptuosul monument cu latura dinspre magazinul La Fayette îmbrăcată în schele, cîţiva vîrstnici citesc tacticos ziarele pe terasa de la Cafe de la Paix. Despre acest local, deschis în 1862, se afirmă că dacă-i treci pragul, n-ai cum să nu întîlneşti un prieten. Comparabilă cu Capşa interbelică, Cafe de la Paix face parte nu doar din patrimoniul gastronomic al Parisului, ci şi din cel cultural. Aici obişnuiau să-şi ia cafeaua Emile Zola, Guy de Maupassant şi, mai tîrziu, Nicolae Titulescu. Peste drum, la Chez Clement, un restaurant la modă, trebuie să-ţi opreşti masă cu o săptămînă mai devreme, altminteri rămîi pe dinafară. Un file de pui costă 19,80 euro, iar un vin de Bordeaux, neapărat roşu, sare la 30. Se pretinde că francezii sînt zgîrciţi, că au arici la buzunar. Cînd e însă vorba despre vin, ei chiar se respectă, ştiu să-l deguste şi să-l preţuiască. Din care motiv, constatînd că noi, Christian Breazu şi cu mine, îl bem îndoit cu apă minerală, adică îl stricăm, chelnerii de-aici mai întîi s-au crucit şi apoi s-au revoltat. Dac-ar fi putut, ne-ar fi scos în brînci!

„Vînătorul de capete”
Considerînd meciul cu România de la Euro 2008 „le plus deplorable de l’ere Domenech” (France Football), mass-media din Hexagon scontează pe o victorie a „cocoşilor”, însă păstrează măsura. Rămîne mai degrabă precaută, acceptînd că echipa pregătită de Laurent Blanc, abia a 27-a în ierarhia mondială, e în reconstrucţie. Unii îi zic convalescenţă, ceea ce e cam acelaşi lucru. Clar, aşteaptă ca Benzema, Nasri şi Gourcuff să confirme, numai că ziarele constată, nu îndeamnă, analizează, nu împing de la spate. L’Equipe de vineri îl numeşte pe Blanc „vînătorul de capete”, în ideea că ţinteşte certitudini, precizează că acesta a adus un aer proaspăt, dar nu se sfieşte să întrebe dacă modificările operate la nivel de lot şi de atitudine vor fi suficiente pentru obţinerea succesului. Noi tragem nădejde că nu!

În contextul în care, exceptînd presa de specialitate, partida de sîmbătă seara nu pare să stîrnească un interes major, informaţiile privindu-i pe băieţii lui Răzvan Lucescu şi pe Răzvan însuşi sînt puţine. „Selecţionerul României trăieşte într-un climat tensionat”, remarcă l’Equipe într-un articol presărat cu părerile lui Viorel Moldovan şi Loţi Boloni. Cotidianul citat insistă asupra aspectului că un eşec la St. Denis riscă să provoace demisia ori demiterea lui Răzvan, în pofida asigurărilor date de Mircea Sandu. Sincer, n-am dedus că francezii ne-ar dori răul. Nu le e frică de noi, dar nici nu ne subestimează. Atît că, pentru a le merge lor bine, ar trebui, logic, să ne meargă nouă prost, adică să pierdem. Ce-ar fi să le încurcăm socotelile şi să ne întoarcem din Oraşul Luminilor cu un punct? Ori, de ce nu?, chiar cu trei?