Mai încet cu eroii!

Nefiind în țară, am urmărit întâlnirea cu Irlanda de Nord pe celular. M-am chinuit, dar am dedus că România, cu altă componență și altă abordare, merita să câștige

Pentru că a jucat mai consistent, mai coerent. Numai că, vorba cuiva, norocul nu se antrenează, iar acesta le-a întors spatele lui Rădoi și băieților lui vinerea trecută.

Trei zile mai târziu, la Klagenfurt, de data asta pe un gazon net superior celui de la București, România a lăsat impresia unei formații venite cu lecția învățată. Care știe ce să facă și face întocmai ce știe. Ea a oferit numeroase momente încântătoare, de fotbal autentic, dar și, spre final, de scădere. Chiar de derută, cu mingi bubuite spre niciunde.

În ciuda celor 5 modificări operate în garnitura de start față de confruntarea cu Irlanda de Nord, a titularizării în premieră a lui Al. Crețu (descoperirea lui Rădoi, felicitări!) și a debuturilor lui Burcă și Iancu, naționala s-a dovedit stăpână pe ea în majoritatea timpului. Condusă de Maxim, la cel mai bun meci al său ca „tricolor”, ea a arătat uneori, aproape că mi-e frică să scriu!, ca o echipă mare. De calibru. Competitivă.

Ca atare, a obținut o victorie frumoasă și absolut logică. Pe care n-aș ridica-o în slăvi, căreia nu i-aș dedica ode. Pe de-o parte, deoarece Austriei, exagerat de sigură pe ea, i-au lipsit 3-4 vedete, în frunte cu Alaba și Laimer. Pe de alta, din pricină că și jocul nostru a mai scârțâit. A avut de suferit. În special pe banda stângă a apărării, unde Bancu, e drept, nu întotdeauna dublat suficient, n-a fost mereu la post. El e însă, am mai spus-o, mai degrabă mijlocaș decât fundaș.

Dacă e ceva de remarcat cu prioritate e atitudinea jucătorilor noștri, fără excepție. Toți conștiincioși, implicați, harnici. Dispuși să participe, mai montați ca altădată, la ambele faze. Acesta ar fi, simplificând, meritul lui Rădoi, principala contribuție a tânărului selecționer, și el un debutant, la transformarea echipei. El a reușit să le transmită băieților din dârzenia fotbalistului care a fost el. Din îndârjirea celui, vă aduceți aminte?, dispus să bage capul în gheata adversarului, să se ridice de jos și să alerge mai departe ca și când nu s-ar fi întâmplat nimic.

Evident, atitudinea nu sare în ochi. Determinarea și sacrificiul impresionează rar și nu prea vând. Dar schimbarea atitudinii s-a observat cu precădere la jucătorii considerați mai comozi, capricioși. Gen Alibec, Maxim ori Fl. Coman. Văzându-i pe cei 3 cum transpiră, m-am întrebat unde sunt cei care mă ironizau (înjurau?) acum 3-4 ani, când îi ceream închistatului Daum să-l convoace pe Alibec și neamțul părea să aibă vată în urechi?!

Așadar, îmi scot pălăria pentru evoluția de la Klagenfurt, ca și pentru rezultat. Rămân însă la părerea că nu trebuie să ne grăbim cu superlativele. Totuși, să păstrăm măsura și, să mă ierte Mironică, să nu vorbim despre eroi! În fond, acceptați acest loc comun, am câștigat o bătălie, nu și războiul. Poate că-i vom numi eroi pe Chiricheș et Comp. după partida din Islanda, deși nici atunci. Să nu ne întindem singuri capcane ca să avem în ce cădea!